Ridurile lui Mihail Vakulovski

Literatură: Scriitorul Mihail Vakulovski şi-a lansat cea mai nouă carte de poezie la Cenaclul „Republica”

Volumul „Riduri” deschide colecţia de poezie „Falanga basarabeană” (coordonator: Dumitru Crudu), editată de Casa de Pariuri Literare, în care urmează să apară şi alţi poeţi basarabeni contemporani. Mihail Vakulovski este fondator al revistei web TIUK! (k-avem kef), pe care o realizează împreună cu Alexandru Vakulovski de peste zece ani. Este fondatorul şi realizatorul CenaKLUbului TIUK!. Semnează mai multe cărţi de poezie şi critică literară şi face traduceri din literatura rusă. Este de origine basarabean, dar trăieşte şi activează în România.

Mihail, de ce „Riduri”?

Pentru că sunt inevitabile... „Riduri” este o carte de poezie care efectiv s-a adunat singură. După ultima carte de poezie publicată, acum opt ani („Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene”), mi-am propus-impus să nu mai scriu poezie şi critică literară. Simţeam cum timpul a început să mă preseze şi mi-am zis că trebuie să trec la proză. A trebuit să scriu existeme doar când n-am prea avut de ales, când îmi venea câte una, mă cucerea şi nu mă lăsa în pace până nu-i făceam loc în comp sau pe hârtie (uneori o purtam şi câte o săptămână, credeam că am scăpat de ea, dar la un moment dat iar îmi bătea la inimo-cerebel). De aceea ţin minte unde m-a săgetat poemul ăla sau acela şi-mi amintesc cât l-am avut chiriaş. La zilele de naştere nu fac un bilanţ, ci scriu o poezie, chiar în ziua mea de naştere – existemele astea sunt un fel de coloană vertebrală a volumului, care cuprind astfel de poeme de la 30 la 40 de ani. Altă linie de subiect formează existemele de dragoste, numite „carmine” şi, în fine, ultima temă mare care ne ridează definitiv este pierderea unui om foarte drag, când moartea îţi bate la uşa casei părinteşti… În „Riduri” vedem cum eul liric pierde tot – timp, dragoste, încredere, serviciu, prieteni, părinţi… şi cum apar ridurile… E o carte la care ţin la fel de mult ca şi la volumul de debut, doar că dacă atunci eram bucuros să-l văd publicat cât mai repede, de data asta după ce am închegat volumul l-am ţinut o perioadă numai pentru mine, nedorind să-l împărtăşesc cu altcineva şi să-l dau la vreo editură.

De ce ţi-ai propus-impus să nu mai scrii critică literară şi poezie?

Ajunsesem la un fel de saturație, trebuia să schimb ceva și am schimbat orașul, țara, universitatea... nu și poezia (chiar dacă acum scriu mai mult proză), cum se poate vedea, și nici critică literară n-am putut să nu scriu; și acum am rubrici permanente la revistele de cultură și în fiecare nr. TIUK am un capitol, „Tatuaje”, unde găsiți câte vreo zece cronici despre cărțile noi. Critica literară mi se pare și acum pierdere de vreme, dar e și un exercițiu (in)util, un fel de înviorare...

Poezia se ţine de tine în pofida (ne)dorinţei tale...

Scrierea poeziei nu se compară cu nimic altceva, e o stare unică, de care ajungi să fii dependent. Ceva (puțin) asemănător simți când schiezi cu mare viteză sau când gonești în munți cu motocicleta...

Traducerile pe care le faci din literatura rusă îţi influenţează în vreun fel scriitura?

Nu, deloc. E adevărat că am tradus peste zece cărți, toate foarte faine, dar am început să traduc doar după ce-am ajuns să locuiesc în România, când deja eram format ca scriitor, îmi găsisem demult stilul și aveam și câteva cărți publicate. Oricum, sunt imposibil de influențat de ceva livresc, mă las dominat doar de viață, de realitate.

Trăieşti la Braşov, iar în poezia ta „acasă” e la Antoneşti. Nu te-a bătut gândul să revii în R. Moldova?

Poți trăi oriunde, dar acasă rămâne mereu casa părintească, casa copilăriei. Tata până la sfârșitul vieții s-a visat „acasă” în casa bunicilor, nu în casa lui, construită și amenajată de el, așa cum a vrut el. Mi-ar plăcea să mă întorc vreodată la Chișinău, dar am rămas la Brașov din dragoste, iar soția e ardeleancă și e aproape imposibil să convingi un ardelean să se mute din Ardeal. S-a întâmplat să lucrăm amândoi la București, eu la Institutul Român de Istorie Recentă, ea – la Ministerul Învățământului, dar locuiam în continuare sub Tâmpa... Adevărul e că Brașovul e un oraș perfect pentru a muri, am și o existemă despre asta (nu numai vecini care au venit la Brașov... să moară, după ce au ieșit la pensie)...

În ce măsură spaţiul naşterii ţi-a determinat/ influenţat devenirea ca scriitor?

Am avut norocul să mă nasc undeva unde s-au întâmplat multe evenimente istorice și unde cresc biografii zbuciumate, iar asta nu are cum să nu te influențeze.

Care sunt punctele vulnerabile ale poeziei tale?

Ți-am spus că încerc să mă țin cât mai departe de critica literară :))...

Îţi reciteşti poemele apărute deja în carte? Eşti tentat să le rescrii?

Îmi lucrez destul de minuțios textele, iar după ce sunt mulțumit de ce a ieșit nu prea mai am ce face la ele. După publicarea textelor în reviste sau chiar pe blog nu mai schimb nimic la ele. Dar se mai întâmplă să am două variante la același poem și să-mi placă amândouă, iar cititorii să creadă că am refăcut un text mai vechi, pe care-l cunosc. Știi, nu-mi prea recitesc propriile texte, după ce le public în carte, poate fiindcă scriu mereu ceva nou și asta mă ține în priză... Citesc poezii de-ale mele deja publicate doar la lecturile publice.

Ai fondat şi realizezi de peste zece ani revista web TIUK! (k-avem kef). Pe parcursul anilor, nu s-a estompat din cheful de a menţine această publicaţie?

TIUK apare din iarnă, din 2000-2001, o dată pe anotimp, fără pauză. E prima revistă (românească) de cultură online (deci și cea mai veche), revistă făcută de plăcere. Încă avem chef s-o facem, următorul număr va exista cu siguranță!

Îţi mulţumesc mult pentru dialog.