Rezistenţa unei „subversiuni sublimate”, la 93 de ani

Memorie vie // La cei 93 de ani, artista Valentina Rusu-Ciobanu îşi aminteşte în detalii de epoca comunistă în care s-a afirmat ca artist

A existat rezistenţă prin artă în anii 1950-1980? Cum era să te afirmi într-o perioadă în care arta era subjugată partidului şi funcţiona ca un instrument de propagandă? Artistul de atunci avea două alternative. Fie era loial puterii, pictând la comandă politică pânze cu eroi ai muncii socialiste şi Ilici Lenini, fie era drastic cenzurat, persecutat şi interzis. Au fost puţini cărora le-a reuşit să facă echilibristică între opresiunea statului şi ralierea discursului artistic la arta modernă, aşa cum este cazul Valentinei Rusu-Ciobanu.

O critică care astăzi amuză

În incinta Muzeului Naţional de Artă se desfăşoară expoziţia „Arta anilor 1950-1980: de la comanda socială la rezistenţa prin artă”. Printre pânzele expuse am găsit tabloul Valentinei Rusu-Ciobanu „Plantarea pomilor”, pictat în 1961, în perioada aşa-numitului „dezgheţ hruşciovist”. Tabloul înfăţişează doi copii cu cravate roşii la gât – se putea altfel? – plantând un puiet de copac. În toată cuminţenia lui, să nu credeţi că această lucrare a trecut fără a fi criticată. „Ce nu le plăcea? Parcă ei se uitau la tablou... De ce copiii sunt desculţi?, asta era întrebarea. Ce? Copiii noştri nu au cu ce să se încalţe?”, îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze plasticiana, felul în care au comentat cei de la Secţia de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central. În acelaşi timp, au existat personalităţi ale vremii care au pledat în favoarea tabloului. Printre aceştia au fost scriitorul Andrei Lupan şi regizorul Emil Loteanu.

„E un fel de subterfugiu să pui cravată copiilor, ca să închizi gura „mai-marilor”. Dacă copiii ar fi fost încălţaţi, întrebările lor ar fi fost: Dar de ce nu sunt pieptănaţi? Dar ce înseamnă copacul acesta parcă-i o mână care cere ajutor? Oricum ar fi găsit „duşmani ai poporului”, este de părerea fiul pictoriţei, artistul Lică Sainciuc.

Picturi „la comandă”

Despre „Portretul lui Emil Loteanu”, realizat la comanda Ministerului Culturii, artista afirmă că „era destul de modern şi totuşi l-au primit”. Tot din seria pânzelor „la comandă” face parte tabloul „Al. Puşkin şi C. Stamati”, care a fost pe placul comanditarilor în pofida celor câţiva ţigani înfăţişaţi în preajma scriitorilor. Pentru tablourile la comandă, artiştii erau remuneraţi cu onorarii. Valentina Rusu-Ciobanu recunoaşte că a pictat şi „pentru câştig”, întrucât „a avut nevoie”. Drept exemplu este tabloul „În timpul liber”, realizat pentru o expoziţie dedicată Zilei Armatei Sovietice. „Într-adevăr, e un tablou cuminte, dar are în el un fel de ironie”, îmi va atrage atenţia doamna Rusu-Ciobanu. Probabil, este ceea ce criticul de artă Vladimir Bulat identifica în picturile Domniei Sale ca fiind „subversiune sublimată”.

Lenin, „dar nu cum trebuie”

Valentina Rusu-Ciobanu, de altfel, ca oricare alt artist plastic la vremea aceea, strâmtorată din toate părţile nu a putut să nu-l picteze pe V. I. Lenin, simbolul revoluţiei şi liderul primului stat socialist. Însă, spre deosebire de alţi plasticieni, care îl zugrăveau ca pe un erou neînfricat pe fundalul revoluţiei, sau la tribună, perorând în faţa publicului, Domnia Sa l-a pictat într-un mediu familial, aproape burghez, aşezat lejer într-un jilţ, în compania consoartei sale, N. K. Krupskaia. „Eu l-am făcut după materialele fotografice care erau, ale mediului în care a trăit. Tabloul a avut succes şi la Moscova, şi aici. Imediat l-au luat şi au plătit. În acelaşi timp, era o luptă „de la pictor la pictor”. Unii spuneau: Ce fel de Lenin e ăsta? De ce e aşa bonom? Lenin trebuie să fie altfel, mai energic, mai luptător!”, povesteşte plasticiana.

În afară de contextul în care a fost pictat şi de înfăţişare, care nu corespundeau cerinţelor, nici stilul, tehnica în care picta plasticiana nu era unul sobru, aşa cum erau imperativele estetice ale epocii. De aceea majoritatea tablourilor sale nu se încadrau în standardul artei sovietice. „Trebuia de făcut Lenin, las’ să fie Lenin, dar ea îl picta cum nimeni nu l-a mai pictat. Ei erau şocaţi, că de fapt l-a făcut pe Lenin, dar nu cum trebuie. Şi nu puteau să-i reproşeze ceva, pentru că a reprodus după fotografie, dar pe mama o interesau aici cutele, culorile, formele. Numai jilţul ăsta cât face.”

Prima expoziţie personală

Prima expoziţie personală a Valentinei-Rusu Ciobanu are loc abia în 1983, când „de-acum toţi îşi făcuseră expoziţii, chiar şi cei mai tineri decât dumneaei”. Până atunci nu i s-a permis acest lucru. De ce? „Ei mai mult tăceau decât spuneau de ce. Aici, la Chişinău, conducea un grup venit din Leningrad. Oamenii aceia nu aveau nici coarne, nici copite, puteai să te împaci cu ei, dar nu te lăsau.” Nici Domnia Sa nu îşi dorea o expoziţie personală, întrucât aceasta ar fi însemnat să expună doar „anumite lucrări”.

Preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici insista la prima sa expoziţie personală să renunţe la o parte din lucrări şi să le expună „doar pe cele oficiale”. „De-acum prietenii îmi spuneau să renunţ la cele mai noi, ca să pot expune măcar o parte din tablouri. Am zis: Nu. N-am scos nicio lucrare. Toate au fost expuse”, îşi aminteşte plasticiana.

Afirmare în exterior, cu tablouri de... atelier

Prima expoziţie personală a fost un succes şi a stat deschisă câteva luni, întrucât avea mulţi vizitatori. Era şi firesc, în contextul în care cea mai mare parte a pânzelor, realizate de-a lungul anilor şi interzise, au stat ferite de ochii lumii, în atelier. De ele cunoşteau doar un cerc restrâns de prieteni-artişti şi lumea din afara Uniunii Sovietice, oricât de paradoxal ar părea. Revista de cultură „Sovetski Soiuz” tipărită pentru export, îi edita toate lucrările, în timp ce aici, în interior, erau condamnate la inexistenţă.