PSIHOLOG // Nevoia de a ierta părinții imperfecți

Sursa: psychologies.ro

Nevoia de a ierta părinții care au greșit este importantă pentru vindecarea noastră emoțională. Furia purtată în noi este una toxică, nocivă, iar pentru echilibrul nostru psihic, acceptarea limitelor umane ale celor care ne-au dat viață, este esențială.

Atunci când aducem pe lume un copil, o nouă viață, scriem de la început istoria lumii. Ne pregătim, ne facem speranțe, așteptăm emoționați nașterea copilașului. Este valabil și pentru noi, dar și pentru cei ce ne-au adus pe lume.

Fiecare copil este un miracol. Cu toate acestea, de multe ori, ajunși adulți avem tendința de a ne judeca și condamna părinții.

Părinții noștri nu sunt perfecți, așa cum nici noi nu suntem. Au făcut și poate încă fac greșeli. La rândul nostru și noi facem și vom face greșeli față de copiii noștri.

Ne vine greu, deseori, să-i înțelegem și să-i iertăm. Și totuși, iertarea aduce pace, liniște, împăcare și este impetuos necesară.

În primul rând trebuie să înțelegem diferența culturală și a tipurilor dintre generația părinților noștri și generația noastră. Mai apoi, ar fi indicat de înțeles diferența dintre stilul vieții noastre și cel al părinților noștri.

Ceea ce este totuși regulă de bază și de luat în considerare este că fiecare părinte face ceea ce consideră a fi mai bine pentru copilul său.

Intenția este una pozitivă, maniera de punere în practică de multe ori, însă, este dezastruoasă. Cum bine este știut: „drumul spre iad e pavat cu bune intenții”.

Exceptând totuși părinții abuzivi, cazurile extreme de abandon sau violență, voi face referire în acest articol la părinții care crescuți în epoca sintagmelor „bătaia e ruptă din rai” și „unde dă mama, crește”, probabil că au aplicat corecții fizice.

Cum spuneam, cu bune intenții, dar, deși intenția era bună, metoda era rea. Așadar, damnabilă este metoda și nu părintele.

Un prim pas spre iertare îl constituie încercarea de a-i înțelege, de a vedea care era intenția care stă în spatele metodei pe care o condamnăm.

De cele mai multe ori este vorba de iubire și/sau frică. Iubirea pentru copilul pe care voiau „să-l facă om” sau frica de a nu o lua pe căi nepotrivite.

Să nu uităm, părinții noștri nu au avut parte de educație parentală (pe când noi, da, avem această șansă!), ei au preluat metodele uneori fără să le analizeze direct de la bunicii și străbunicii noștri.

Stă în puterea noastră să-i iertăm, să învățăm noi metode de educare a copiilor și de rupere a acestui lanț vicios. Suntem mai tentați să ne judecăm părinții atâta vreme cât nu avem la rândul nostru copii.

Vă propun un exercițiu:

Scrieți pe o foaie de hârtie cinci calități ale mamei și cinci calități ale tatălui. Apoi analizați-vă și regăsiți-le în dumneavoastră.

Scrieți pe o foaie de hârtie cinci defecte ale mamei și cinci defecte ale tatălui. Veți dori să scrieți mai mult decât cinci, dar să păstrăm numărul defectelor în balanță cu cel al calităților.

Să fim echilibrați, așadar! Apoi analizați-vă și regăsiți-le în dumneavoastră! Gândiți-vă la situații concrete când le-ați experimentat și cum ați reacționat.

Noi suntem continuatorii genitorilor noștri, ei trăiesc prin noi. Iertându-i pe ei ne iertăm pe noi. Le permitem și ne permitem curajul de a fi imperfecți, însă, perfectibili.

Sursa: psychologies.ro