Povești de dragoste // Norocul

sursa: google.ro

Nicu nu se credea om norocos, dar când i-a murit și a doua nevastă a lăsat mâinile în jos spunând: „A uitat Dumnezeu de mine...”.

S-a născut într-o familie numeroasă. Deși era răsfățatul familiei, purta toate vechiturile ce rămâneau de la frații mai mari. Erau ani grei, o pereche de sandale erau purtate de câteva generații de copii.

După armată, s-a însurat cu cea mai frumoasă fată din sat. Au rămas să locuiască împreună cu părinții. Se înțelegeau de minune. Dar la naștere, o greșeală fatală a medicilor i-a luat viața Vioricăi.

A plâns și a fugit în pădure la vărul Mihai, pădurarul. Nu voia să audă nimic. Nu-l interesa ce se întâmplă cu copilul.

În una din zile Tinca, soră-sa, a luat copilul și a venit la Mihai. Nicu s-a apropiat oarecum sfios de ghemuleț, dar a fost de ajuns o singură privire ca să o iubească tot restul vieții. Semăna cu Viorica, voia tot așa s-o cheme.

Viorica era bucuria buneilor, dar și a tatei. Nicu și-a revenit, s-a pus pe treabă purtând de grijă tuturor.

Când Viorica era în clasa întâi, rând pe rând au plecat la cele veșnice bunicii. Abia acum și-a dat seama bărbatul cât ajutor avea din partea mamei sale, deși bătrână și bolnavă, sărmana.

Întorcându-se de la serviciu, nu știa de ce să se apuce mai întâi – să facă focul, să pună mâncarea la fiert, să facă temele cu copilul sau să dea cu mătura prin casa. Nu era mulțumit cum îi ieșeau lucrurile.

Dar când a ars fustița Vioricăi, nervii i-au cedat definitiv. Și-a luat concediu, a dus fata la soră-sa și a plecat iar în pădure.

Era în panică. Nu vedea ieșire din situație. Cum să fie un tată bun pentru copilul său, dacă nu se pricepe, n-are înțelepciunea, nici îndemânarea necesară… Aici e nevoie de mâini dibace de femeie. De unde să le ia? Nu voia să-și încalce jurământul, era încă vie amintirea Vioricăi.

Așezați pe prispă, priveau tăcuți stelele. Un vântișor blând de primăvară mișca coroana copacilor încă desfrunziți. Parcă șopteau încetișor.

Mihai a zis brusc: „Trebuie să te însori...”. „Ce vorbești, vere, nu știi ce vorbești?!”. Mihai a început să-i vorbească repede de frică să nu fie întrerupt: „Nu cred că Viorica s-ar supăra, ba din contra, cred că s-ar bucura că copilul va fi în grija unei femei. Oricât de buni am fi noi, bărbații, nu ne putem descurca cu gospodăria, serviciul și educația unui copil, mai ales fetiță...”.

A doua zi a plecat în sat. Alegea mamă pentru Viorica. Nu-și căuta soție, ci mamă pentru copilul său. În una din seri i-a vorbit fetei despre asta. Viorica s-a bucurat. De când a murit bunica, nimeni n-a mai mângâiat-o pe cap și nu i-a mai împletit cosițe. A zis că i-ar plăcea ca doamna Maria, educatoarea ei, să-i fie mamă. Nicu doar a zâmbit.

Cu Maria au fost colegi de clasă. Era de treabă femeia, dar... de ce oare nu s-o fi măritat până la vârsta asta? De frumoasă era frumoasă, făcuse școală, era cuminte...

Când i-a propus căsătorie, Maria a zâmbit. Îl plăcea de când erau colegi, dar el a ales-o pe Viorica. De ce nu s-a măritat? L-a așteptat pe el...

Au fost fericiți opt ani, erau o familie exemplu în sat. Viorica o iubea chiar mai mult decât pe bunica.

***

Întorcându-se de la grădiniță într-o seară geroasă, o mașină a dat peste Maria. Șoferul n-a oprit să vadă ce-i cu femeia, care de durere își pierduse cunoștința.

Într-un târziu, când a văzut că întârzie nevasta, Nicu i s-a pornit în întâmpinare. A găsit-o însângerată și înghețată, de abia respira...

Până dimineață, Maria a murit. Nicu, bărbat în floarea vârstei, a încărunțit complet peste noapte. Viorica împlinea în primăvară 16 ani... (Eudochia Stratan)