Povești de dragoste // Dincolo de mormânt

Badea Gheorghe a rămas singur când viața înclina deja spre apus. Mărioara lui s-a prăpădit după câțiva ani de stat la pat. Cam obosise să îngrijească de nevastă, de aceea le mai certa pe fete că vin rar și că au lăsat-o pe mamă-sa numai în grija lui.

După ce și-a îngropat nevasta, badea Gheorghe s-a odihnit un pic – nu mai trebuia să se trezească de câteva ori pe noapte, să alerge ziua întreagă...

Dar tare repede a înțeles că această odihnă nu-i face bine, ba din contra. Stătea ore în șir nefăcând nimic, televizorul nu-l interesa, lucrul era făcut... Treptat a venit tristețea peste badea Gheorghe, ceea ce în limbaj modern s-ar chema depresie.

Mai nou, s-a trezit într-un miez de noapte plângând. Iaca așa, plângea din senin, fără niciun motiv! Dimineață și-a sunat fetele, le-a spus pătărania și le-a îndemnat să mai vină pe la tata, că i s-a făcut dor.

Și din acea noapte, cum îi amintea cineva de Mărioara, omul nostru începea să plângă. Tot satul se uita cu milă la el, dar îl și admira. Vorbeau vecinele pe la garduri: „Uite cât de mult a iubit-o Gheorghe pe Maria lui, din Mărioara n-a mai scos-o toată viața... Da’ cum o îngrijit-o...”.

În toamnă, în timp ce își săpa grădina, își amintea cum s-au luat cu Mărioara, cum au făcut căscioara în care au trăit, iată, cincizeci și ceva de ani, cum și-au crescut, apoi și-au măritat cele trei fete, cum fetele le aduceau nepoțeii. Aveau trei nepoței și cinci nepoțele. Mărioara alerga cât îi ziulica de mare de grija lor. Dar dacă au crescut nepoții, au venit tot mai rar, până au încetat să mai vină.

Iar când Mărioara n-a mai avut de grija cui să alerge, a căzut la pat, a paralizat-o. Și a început să alerge badea Gheorghe. O, cât alerga... dar era atât de bine! Când intra în casă, Mărioara îl jelea: „Mai așază-te, Gheorghiță, că nu le faci pe toate odată”.

Și aici omul a început iar a plânge. Noaptea a visat-o pe Mărioara, cu coroniță din flori pe cap, îl lua de mână și îl îmbia să meargă cu ea...

***