O tânără din R. Moldova și-a deschis propriul magazin în Italia: „Nu aș dori nimănui să ajungă să își lase copiii pentru bani”

Angela Tăbârță are 30 de ani, este originară din satul Chetroseni, raionul Hâncești, iar deja de 4 ani este stabilită în Italia, la Cento. Povestea ei de viața este cutremurătoare, fiind nevoită, la vârsta de 26 de ani, să plece în lumea mare pentru a asigura copiilor o viața normală.

A trecut prin multe suferinți și lacrimi, dar soarele a început să lumineze și pe strada ei. Pe 1 decembrie curent, Angela Tăbârță și-a deschis propriul magazin în orașul unde locuiește, un magazin cu produse autohtone moldovenești.



„Mă îneacă lacrimile de fiecare dată când vorbesc de ce am plecat din Republica Moldova. S-a întâmplat într-o zi de iarnă, 27 februarie 2013. Am plecat cu o viză poloneză în pașaport. Am lăsat în urma mea doi copii mici și sora mea mai mare. Mi-e foarte greu să vorbesc despre despărțirea mea de copii… Ajungând în vama Albița, au început problemele. Unde plec? La cine plec?

Mai auzisem că nu am voie să plec în Italia cu viză poloneză. Auzind toate astea, credeam că se prăbușeste cerul peste mine. Iar șoferul, văzându-mă așa pierdută, s-a apropiat de vameș și i-a spus că sunt iubita lui și plecăm în vacanță la Venezia. Vameșul a zâmbit și mi-a dat pașaportul. Până în Italia am spus numai rugăciuni și plângeam ca un copil mic. Am ajuns în Italia noaptea. Mă aștepta în parcarea din orașul Brescia, Italia, o persoană pe care o cunoscusem pe internet, o persoană cu suflet mare pe nume Carolina. M-a luat la ea acasă, m-a primit în casa ei ca o mamă. Duminica plecam la biserică, pentru că așa puteam să caut ceva de lucru printre moldovenii noștri.

Peste o lună, îmi găsise o rudă un post de muncă în calitate de „badantă” (persoană care îngrijește un bătrân) în orașul Firenze. Mi-am făcut valiza și a doua zi la ora 5.00 eram pe peronul gării din Brescia, cu 2 bilete în mână plecam la Firenze. Aveam de mers vreo 4 ore cu trenul. Limba italiană încă nu o știam, nimic nu cunoșteam, lacrimile de pe față nu se mai opreau de curs și iarăși am început să mă rog, pentru că idee nu aveam unde plec.

Într-un sfârșit, am ajuns în Firenze unde mă aștepta familia de italieni care avea nevoie de „badanta” pentru mama lor. M-au întrebat cum mă cheamă, câți ani am, dar eu nu știam să răspund decât „si” (da) sau „no” (nu). Am lucrat la ei doar două săptămâni, pentru că era imposibil de lucrat. Bătrâna se enerva că nu îi pot răspunde, mă mușca și mă trăgea de cap... eram toată vânătă. Pe lângă bătrână, mai erau alte patru persoane de îngrijit. I-am spus Carolinei care este situatia, ea a sunat familia la care lucram și le-a zis să mă plătească, pentru că eu nu mai vreau să lucrez. Inițial, nu au vrut să mă lase să ies din casă, dar am ieșit pe ușă spunând, în limba română, că merg la carabinieri. Ulterior, mi-au dat 100 de euro de drum, m-au dus la stația de tren și iarăși am luat drumul spre Brescia…Iarăși am venit la Carolina care întodeauna m-a încurajat, m-a ajutat și m-a îndrumat spre calea cea mai bună…

Peste două zile, mă sună o doamnă și îmi propune un alt post de muncă, de această dată în orașul Padova. Am acceptat și iarăși mi-am făcut valiza. Am ajuns la Padova, un oraș pe care aș putea să îl numesc al moldovenilor. Ieșind din gară, am auzit că se vorbea româneste, mă bucurasem ca un copil mic când își dorește o jucărie și i-o cumperi. De data asta, mă aștepta o doamnă de vreo 40 de ani, mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă eu sunt Angela. I-am răspuns afirmativ și i-am zâmbit și eu. Din acea clipă a urmat coșmarul meu timp de 6 luni. Am ajuns într-o familie unde trebuia să am grijă de o bătrână, care locuia împreună cu fiica ei, doamna care mă așteptase în gară. Cu bătrâna nu am avut probleme, mă iubea ca pe copilul ei. În schimb, cu fata bătrânei am avut cred cele mai mari coșmaruri din viața mea… Mă trezea noaptea… îmi lua plapuma de pe mine în timp ce dormeam… trebuia să mănânc numai paste de 20 centi… trebuia să îi arăt de fiecare dată apa după ce spălam podeaua, să vadă dacă e curată sau murdară, să dau cu ceară pe podea în ghenunchi … să curăț copaci prin gradină, să tai iarba și multe altele. Aveam o frică mai ceva decât de mama mea. Când ieseam din casă, în orele mele libere, trebuia să scriu ora pe o hârtie și ora când intru în casă. Am răbdat deorece aveam datorii de întors, pentru că puțini din cei care vin în străinătate au bani proprii.

Citiți toate mărturiile cutremurătoare ale Angelei și detalii despre magazinul ei personal din Italia pe blogul jurnalistei Elena Robu.