O lecție de supraviețuire între canibalism şi poezie

Revelaţie // Pentru oamenii din vremea foameteio bucată de pâine era... absolutul

Rădăcini de papură, bețe de răsărită, ciocleje, macuc, buruieni, lobodă, urzică, știr, ghindă, lăstari de covrigei – un fel de iarbă, rumeguș, coajă de copac, steje, troscot, scoici din Nistru și… poftă bună! Nu estedoar un lexic de termeni botanici. Cu acestea își potoleaufoamea locuitorii din satul Antonești, raionul Ștefan Vodă, pe timpul foametei din ’46-’47. În disperare, au ajuns să-și mănânce până și opincile, să mănânce ciori, țiștari, câini, mâțe și... oameni.Doamne ferește!

„Unii nici acum nu o să aprecieze curajul nostru”

După anii ’90, am avut libertatea să vorbim despre lucruri care până atunci ne erau interzise. Ba mai mult, era de datoria noastră să vorbim, pe orice cale, prin orice mijloace. Cu toate acestea, abia după atâția ani de libertate, pe scena unui teatru național de la noi se joacă un spectacol care abordează o temă atât de dureroasă și traumatizantă din istoria noastră. Este vorba despre spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”, după romanul regretatului Alexei Vakulovski.

„Unii nici acum nu o să aprecieze curajul nostru, este de părere regizoarea spectacolului, Luminița Țâcu. Vor spune că încă nu e timpul și încă nu avem dreptul. Eu cred că era demult timpul de așa ceva. După ’90, am putut să ne luăm dreptul de a fi liberi și să luăm atitudine față de tot ceea ce s-a întâmplat, față de istoria pe care au trăit-o bunicii și străbunicii noștri, față de identitatea noastră. Faptul că se întâmplă abia acum acest spectacol – mai bine mai târziu decât niciodată. Altfel, riscăm să mai stăm câţivaani în beznăsau, mai grav, în nunți și cumătrii.”

Publicul a fost obişnuit cu un alt gen de teatru...

„Copiii foametei. Mărturii” este un spectacol-document, bazat în totalitate pe mărturiile supraviețuitorilor foametei din ’46-’47. Actorii, mai exact, echipa tânără a Teatrului Național „Mihai Eminescu”, nu au jucat niște roluri, dar au povestit istorii, povești de viață… adevărate, oricât de incredibile, fanteziste sau suprarealiste ar putea să pară: tot câmpul era presărat cu trupuri umflate de oameni și cai– „Mai ceva ca după război!”, mama care ucide un copil pentru a-și hrăni ceilalți copii – „E numai carnea mea! Nu vă dau nicio bucățică!”, strigând înnebunită deasupra leșului, de teamă că sătenii care au descoperit-o ar putea săpretindă la această hrană etc. Este un spectacol aproape lipsit de joc actoricesc, în sensul clasic al cuvântului. Pe de altă parte, Luminița Țâcu a încercat să depășească limitele teatrului-document și să îmbine două forme de joc: mărturiile şinaraţiunea.

Majoritatea publicului vine la teatru pentru că vrea să se distreze sau așteaptă să vadă ceva spectaculos, senzațional. Probabil din cauză că la Chişinăus-au montat până acum puţine spectacole-document şi acestea au fost jucate pentru un public restrâns. În acest caz, temerea regizoarei este justificată: „Din moment ce am obișnuit publicul cu un anume fel de spectacole, acum e riscant să-i dai altceva. Deși, eu mi-am asumat acest risc.”

„Toate de acolo ni se trag, de la acea foamete”

Unii istorici spun că foametea din ’46-’47 nu a fost atât un fenomen natural, cât un mecanism pervers creat de maşinăria birocratică aKremlinului, pentru care vieţile oamenilor simpli nu erau deloc o prioritate. La fel ca foametea din ’30, care a ucis milioane de ucraineni, acest „golodomor” al nostru a fost admis pentru a ne disciplina ţăraniişi a-i impune să adere la colhoz. „Activiştii ne-au măturat podurile! Ne-au lăsat cu dinții la stele! Nici la puiul cel de șarpe nu-i dorim aşa ceva!”; „Au vrut să ne măture de pe fața pământului și numai cei cu vacă la casă au scăpat!” – vaca fiind şi o sursă de hrană, dar şi de căldură în timpul acelei cumplite ierni din ’46-’47 –„Am adus-o în casă şi ne încălzeam la răsuflarea ei”. Cu toate acestea, oamenii nu acuză, nu judecă sistemul. Ei mărturisesc: „Era pe vremea lui Stalin”.

A supravieţui nu însemna doar să ai tăria și curajul să înfrunţi acel coșmar, ci și să rămâi om. Pentru că moralitatea şiconştiinţa unora a fost într-atât de desfigurată, încât ajungeau să-şi trădeze membrii familiei ca să se salveze pe sine, ca mama care s-a dus de la casă luând vaca cu ea şilăsându-şi copiii în voia sorţii. Alţii furaucopii pentru a-şi potoli foamea sau îşimâncaupropriile progenituri: „Vin’ la mama să te legene” şi...hap!La un moment dat, unul din protagonişti are un moment de reflecţie care reconstituie o legătură logică între acea foamete şi prezent: „Şi ne mai mirăm că azi se întâmplă atâtea crime. Toate de acolo ni se trag, de la acea foamete”.

„Oamenii sunt mai puternici ca oțelul”

Dincolo de grozăvii inimaginabile, fiecare dintre noi avem ce învăţa din acest spectacol când este vorba desinceritate, sacrificiu, nobleţe, omenie. „Foametea nu are față omenească, dar ea m-a învățat să cred în oameni. Oamenii, cu adevărat, câteodată sunt mai puternici ca oțelul”, mărturiseşte o protagonistă, străină în Antoneşti, dar pentru care locuitorii satului s-au solidarizat ca să o scape de tifos.

Atunci când oamenii nu mai puteau nimic, recurgeau la poezie: „Mi se năzărea că luna-i o pâine mare, albă și că-mi ajunge să-i hrănesc pe toți”. Dictatorul roman Caligula, în interpretarea lui Camus,îşi dorea luna pentru că avea totul, dar nu şiabsolutul, iar femeia aceasta nu avea nimic şi atunci o bucată de pâine a devenit pentru ea simbol al absolutului.

Refrenul: „Eu de mamă și de tată,/ Nu mă satur niciodată,/ De pe dealul meu cel dulce,/ Niciodată nu m-aş duce”, după versurile cântate de Gică Petrescu, devine un laitmotiv. În răspăr cu vorba cântecului, acest spectacol ne prezintă o altă faţă a lucrurilor,şi anume că dealul Antoneştilornu a fost doar „dulce”. Dar anume aceste versuri, un fel de incantaţie reluată la nesfârşit, sau bliţ-amintiri despre anii mai buni, sau vagi crâmpeie de speranţăcă foametea se va sfârşi într-o bună zi, le insuflau oamenilor încredere şii-au făcut să reziste.