Stiri

Numai noi și… moartea

Editorial 15.04.2013 15:57 Vizualizări

1477

Pentru mine, săptămâna trecută s-a scurs, cumva, sub sceptrul morții. Chiar dacă am înțeles-o abia duminică seara, când am revenit dintr-o vizită-fulger la țară.

Nu-i vorba că s-ar fi murit mai mult ca alte dăți și e foarte probabil că, în termeni statistici, cifrele au rămas/vor rămâne „în medie neschimbate”. Dispariția subită, în zorii zilei de duminică, a omului de afaceri și compozitorului Alexei Leahu va fi trecută și ea, statistic, la „încă un artist a plecat în Ceruri”. Faptul că luptând, timp de șase ani cu leucemia, el a ales să ajute zeci de copii suferinzi de aceeași boală va fi un detaliu în plus pentru buletinele de știri ale televiziunilor. Inclusiv acele televiziuni care nu au mers niciodată la evenimentele de caritate organizate el…

Nici catastrofe nu s-au întâmplat mai multe ca de obicei - „același” tren deraiat în China sau autocar căzut de pe un pod undeva prin America Latină. Ba mai mult, Dumnezeu (sau, poate, dibăcia aviatorilor) a salvat de la moarte 200 de pasageri ai unui avion ce ratase pista de aterizare pe un aeroport din Bali și a așezat aeronava pe ape... Tragedii sau bucurii care ne afectează în măsură în care ne uităm la televizor. Tocmai de aceea, și decesul fostului premier britanic Margaret Thatcher nu e decât un fapt divers pentru majoritatea dintre noi. Chiar dacă personalitatea și cuvântul pe care l-a avut de spus „Doamna de Fier” a politicii mondiale pe final de secol XX au contribuit de o manieră decisivă la prezentul pe care-l trăim astăzi.

Oameni, politicieni, suflete...

Ca moartea să nu mai fie fapt divers, oamenii trebuie să vrea să-i audă mesajul. Ne-a avertizat, bunăoară, că ne poate fura copiii, dacă nu știm să fim alături de ei și să trăim cu grijile lor nu doar cele materiale. A făcut-o prin adolescentul care a ales să moară „inspirându-se” din filmele de groază vizionate - despre a căror nocivitate nimeni nu i-a explicat, dar la care a avut acces nelimitat (și nu exclud că părinții sau rudele se bucurau că tânărul stă acasă și nu umblă pe la cluburi de noapte).

Apoi ne-a arătat cum se moare - încet, sigur, trist și urât - în politică, printr-un lider care, în pornirile lui de a fi original, a ajuns să fie… marginal chiar și în interiorul propriei formațiuni. O fi el ultimul politician romantic al spațiului dintre Prut și Nistru, dar asta nu e o scuză pentru a-i face pe toți ceilalți (foști) colegi coadă de câine. „Dacă vrei să cunoști cu adevărat un om, divorțează de el”, scriam în primul meu text pentru Ziarul NAȚIONAL. Astfel, vei avea șansa de a-i vedea cele mai întunecate laturi ale personalității lui, nuanțez azi. Ceea ce se întâmplă cu Partidul Liberal ne dovedește că fază cu divorțul e valabilă și pentru viața noastră politică.

Și ne-a mai arătat, această săptămână, cum ne poate muri sufletul - prin imaginile cu căluții lihniți de foame de la cele două școli de hipism din republică. Căci un astfel de lagăr de concentrare, fie și pentru cai, într-o țară agrară ce pretinde că este și muncitoare și ospitalieră pe deasupra, poate însemna doar moartea spiritului. Din fericire, „presa cea urâtă” a dat alarma și oamenii anormali au alergat să salveze animalele. Omul „normal”, adică directorul celor două școli, care nu le-a asigurat cailor hrană pe motiv că nu avea drept de semnătură, el aflându-se în litigiu cu Ministerul Agriculturii care l-a demis în 2010, probabil că se va judeca din nou. Și va fi restabilit de instanța de judecată, că așa se practică la un popor ospitalier!

Gropile care ucid speranța

Ce s-a întâmplat la țară? Acolo am văzut cum moare, a câta oară în Moldova, speranța. Pentru că pe cei 85 de kilometri de drum spre satul meu de pe malul Nistrului sunt ca niciodată de multe gropi, chiar și acolo unde, chipurile, s-a reparat… Și pentru că reparația durează mai mult decât o viață de om, iar situația e valabilă nu numai pentru drumuri și nu numai pentru satul meu. Respectiv, oamenii nu mai cred că li se poate întâmpla ceva frumos în această viață și în această țară. Și dacă nu mai cred, nici nu speră. Iar o țară fără speranță e ca și un om căruia i-a murit sufletul.

Autor: Sorina Ștefârță

Prietenii tăi merită să știe ASTA!