Stiri

Editorial // De-a Independența...

Editorial 27.08.2013 14:21 Vizualizări

1450

Antidot

Republica Moldova își serbează, astăzi, cea de-a douăzeci și doua aniversare. Iar eu sunt atât de departe și atât de sus (în sensul de vârf de deal, nu de zbor), încât mi-e aproape imposibil să iau pulsul țării mele pe acest final de vară, când ea mai adaugă, așa cum le place să anunțe siropos prezentatorilor din emisiunile radio și TV cu dedicații muzicale, „încă o petală la trandafirul vieții”. Nici să analizez CUM au fost și DACĂ, în general, au fost aceste „petale”, nu vreau.

Cu certitudine, mințile luminate și care mereu, indiferent de subiect, dețin adevărurile în ultimă instanță, și-au pregătit din timp textele antologice în care explică minuțios când, cum, de ce și mai ales cine se face de toate vinovat.

Asocierile mele

Mai curând voi inventa un joc, de genul „numiți trei lucruri care vă vin în minte atunci când auziți...”. E și acesta un fel de a răspunde la întrebarea „de ce iubim - sau nu iubim, că e și aceasta opțiune - Moldova?”. Așadar, asocierile mele... Independența mea se asociază cu Plecarea. Eram la București, împreună cu mama, în prima mea vizită în România, când la Moscova se declanșase puciul ghekacepist.

Unchiul Manole ne-a spus pe un ton grav că sunt închise granițele și că am face bine să cerem azil politic, apoi să-i aducem încolo pe tatăl și pe fratele meu. Noi am crezut că e o nouă glumă de-a unchiului, dar nici nu ne imaginam cum e să ceri azil politic. Și nu pentru că ne-ar fi fost frică. Mai curând, încă nu ne imaginam cu ce viteză uluitoare vor derula lucrurile în următoarele două decenii și că azilul politic, într-o formă mult mai perversă, din păcate, va deveni cartea de vizită a viitoarei Republica Moldova.

Astfel, puciul odată consumat, ne-am întors acasă. Iar Independența mea se asociază, azi, și cu Revenirea. Nu știu dacă am câștigat, dar nu cred nici că am pierdut. Independența mea se mai asociază cu Oamenii care au făcut-o și, mai ales, cu Puterea spiritului uman, demonstrată de un mare, drag și regretat prieten. Am crescut alături de el, i-am admirat ascensiunea profesională - de la simplu absolvent de Medicină, descendent dintr-o familie mai mult decât modestă din Piatra Orheiului, la medic-șef al unui mare, pe atunci, spital sătesc din Jora de Mijloc, apoi medic-șef al Spitalului raional Orhei -, iar când s-a avântat în lupta pentru Parlamentul-90 nu am avut niciun dubiu că va învinge. Precum nu m-am îndoit că, la 27 august 1991, își va pune, fără să-i tremure mâna și gândul, semnătura pe Declarația de Independență a proaspetei Republica Moldova. Pentru aceasta, s-a ridicat de pe patul de spital, unde de peste jumătate de an lupta cu cancerul.

Erau, probabil, ultimele timpuri în care nu exista noțiunea de compromis, nici măcar cu boala și cu moartea, care a venit în mai puțin de două luni. La nici 39 de ani împliniți... Dar, în acea zi de 27 august, medicul Vasile Pasaniuc a fost mai tare decât moartea. Atât de tare încât a urcat la volan și, până în seară, a venit la Jora, la mal de Nistru - adora plăcintele mamei... A fost ultima zi în care l-am mai văzut sperând. Apoi a fost doar durerea. Iar Independența mea, de 22 de ani încoace, se asociază și cu Pierderea...

A nu iubi, o opțiune

Câte pierderi au urmat de atunci și câte speranțe au reușit să se nască, dar și să moară fără a se vedea realizate, ne-ar fi imposibil să calculăm. Astăzi, peste 22 de ani, moldovenii deștepți și neîmpovărați de „obligațiile funcției” aleg să serbeze Independența undeva departe, pe un mal de mare sau pe un vârf de munte.

Cei deștepți, dar nevoiți să stea acasă, deși se simt mândri pentru țara lor, se gândesc cum să facă și să dreagă ca să obțină, totuși, și cetățenia celei de-a doua țări, care îți oferă cel puțin șansa liberei deplasări. Iar între timp răspund la întrebările unui test aparent ciudat, dar foarte elocvent, care circulă de câteva săptămâni pe internet – „cetățenia internă”, din care afli dacă universul tău intern coincide cu țara în care trăiești. Nu bag mâna în foc pentru fundamentul științific al acestui test, dar răspunsurile sunt grăitoare: încă nu - sau deja nu - ne identificăm cu țara în care trăim...

Pe cei care s-au pătruns mai demult, conștient sau doar intuitiv, de această prăpastie a neidentificării, îi găsim inclusiv azi, 27 august, în cozile din vămi sau în cele de la Aeroport. Pentru ei, este mai simplu și mai ușor să iubească Moldova de la distanță. Și, de ce nu?, s-ar putea să fie cea mai sinceră iubire. Oricare ar fi cuvintele, pătimirea este aceeași, spune o carte deșteaptă.

Autor: Sorina Ștefârță

Prietenii tăi merită să știe ASTA!