Stiri

Editorial // De-a Cuvintele...

Editorial 30.08.2013 10:34 Vizualizări

3370

Antidot

„În viață există lucruri care se definesc singure, un anumit bărbat, o anumită femeie, un anumit cuvânt, un anumit moment...”. Este un citat din aceeași carte deșteaptă, la care apelasem pentru a-mi încheia textul de marți și, cu riscul de a fi din nou acuzată, de păreriștii mereu de veghe, că am scris „despre nimic” - în tot cazul, atât le-a reușit lor să (nu) înțeleagă - revin la ea. Pentru că sunt zile când un text „despre nimic” este benefic, indiferent că te afli în postura celui care scrie sau a celui care citește. Este acel soi de terapie care te face să te oprești din cursă și să te întrebi dacă nu cumva, prinși de febra infinitelor și motivatelor, de altfel, războaie, ne-am dezvățat să observăm clipele de pace. Cine este deranjat de respectiva abordare, n-are decât să întoarcă pagina...

Revin la „Peștera” lui Jose Saramago - cartea care m-a așteptat, răbdătoare, mai mult de jumătate de an și pe care am reușit să mi-o apropii abia acum, în această vacanță subită și tardivă - pentru că mă regăsesc perfect în multe dintre gândurile acestui portughez încununat cu Nobel în 1998. Iar gândurile odată descoperite, vreau să le împărtășesc cu cât mai multă lume. Căci o carte bună e ca și o iubire nebună - vrei să povestești întregii lumi despre ea și te poți elibera fie strigând, fie lăsându-te devorată în tăcere. Până la ultima pagină.

Eu nu știu aproape nimic despre acest scriitor și astăzi nici nu vreau să aflu mai multe decât mi se oferă în cele câteva notițe de pe ultima copertă. „Dacă mă gândesc bine, eu sunt numai memoria pe care o am și aceasta este singura istorie pe care vreau și pot să v-o povestesc”, mărturisește Saramago și, pentru mine, este o spovedanie mai mult decât suficientă. Alături de impresionanta meticulozitate cu care intuiesc că alege cuvintele... Chiar dacă, uneori, acestea par prea multe, nimic nu este în plus, dovadă că s-a gândit și răzgândit, scris și tăiat de zeci de ori până a rămas ceea ce citim noi. Poate că greșesc, dar asta vreau să cred într-o lume și vremuri în care, pe cât de mare e rolul ce le revine cuvintelor, pe atât de mică e valoarea pe care le-o atribuim.

Prea ne-am obișnuit să ne jucăm de-a cuvintele și să facem, deopotrivă în discursul public sau în viața privată, promisiuni pe care știm din start că nu le vom ține. Și prea am învățat, de o manieră aproape pervers de perfectă, regula despre cuvântul care e armă și poate ucide. Nu mă refer aici, cum le-ar plăcea multora să creadă, doar la breasla din care fac și eu parte, deși faptul că pentru jurnaliști cuvântul este și instrument de lucru nu le iartă toate păcatele. Dar dacă ar fi să ascultăm fiecare dintre noi, măcar puțin, cuvintele pe care le rostim/scriem zilnic, am realiza că suntem cu toții un soi de criminali în serie.

Mâine e Ziua Limbii Române și mă gândesc că, poate, una dintre modalitățile de a ne omagia limba maternă e să revenim la responsabilitatea față de Cuvânt. Iar dacă asta ne e imposibil, atunci să tăcem. Ca să nu ne mai ucidem.

Autor: Sorina Ștefârță

Prietenii tăi merită să știe ASTA!