Nostalgia bătrânului canibal

Trustia, elegii politikoase

Thor Heyerdahl, faimosul etnograf norvegian, cunoscut mai cu seamă pentru expedițiile sale transatlantice în bărcile din stuf de papyrus, Ra1 și Ra 2, construite după modele antice egiptene, povestește în una din primele cărți ale sale despre o discuție pe care a avut-o, pe insula Fatu-Hiva, cu un lider al unui trib local pe tema canibalismului.

Când Heyerdahl a încercat să sugereze că consumul cărnii de om ar fi un lucru nu tocmai moral, canibalul s-a interest dacă în Europa nu au loc războaie. „Și ce faceți cu morții, nu-I mâncați?” – întrebă el, auzind că și oamenii albi se războiesc și se ucid unii pe alții. Îi îngropăm, răspunse cu aplomb etnograful începător. „Și nu-i dezgropați mai apoi? Ce risipă!” – regretă șeful de trib, neînțelegând logica celor care își ucid semenii fără remușcări, dar refuză, din considerente pseudomorale, să-i mănânce pe cei uciși.

Discuția lor a avut loc până la al Doilea Război Mondial. Între timp, canibalii s-au cam dezis de canibalism. Unii gurmanzi nostalgici mai consumă carne de om, dar pe ascuns, cum făcea, de exemplu, imperatorul Africii Centrale, Bocassa, în complicitate cu bucătarii săi. Omorârea oamenilor, însă, continuă, sub diferite pretexte, războiaele izbucnesc ba ici, ba dincolo, deși nu e nevoie neapărat de un conflict militar ca să nimicești niște oameni indezirabili.

E adevărat că în Europa războaiele aproape că încetaseră, dar spre deosebire de nostalgicii canibali, nostalgicii după vremuri apuse cu războiae și regimuri de exterminare în masă, adică genocid, nu își ascund sentimentele. Ba, dimpotrivă, le afișează cu mândrie. Cel mai notabil caz e al lui Putin care plânge după Uniunea Sovietică ce poate fi considerată o măcelărie umană, un abator pentru zeci de milioane de oameni. I se mai spune Gulag. În perioada operațiunilor speciale de înfometare în masa, desfășurate de PCUS sub flamura progresului, se practica și canibalismul, dar era totuși o practică temporară.

În complicitate cu bucătarii (generalii) săi, nostalgicul Putin a organizat recent un război în Ucraina, pe care l-a numit, pudibond, „operație militară specială”, omorând deja sute de mii de oameni, dar nu e exclus să ajungă și la milioane, căci nostalgia e un sentiment durabil, teribil. Nostalgia după URSS îl macină neîncetat și pe încercatul lider al comuniștilor moldavi, Vladimir Voronin. Ironia e că el nu ar fi existat azi, dacă bunicul său nu reușea să fugă din Gulag în România rusofobă. Iese că Voronin tânjește după moartea bunicului și inexistența sa.

Acum stau și mă gândesc la diversitatea aparentă a lumii: undeva pe o insulă din Polinezia, un bătrân canibal se gândește cu nostalgie la vremurile când putea să mănânce o friptură tradițională (fiindcă se tot vorbește despre valorile tradiționale) preparată pe o frunză de palmier, fără să se ascundă de vecinii săi, iar în Chișinău, un bătrân comunist tânjește după vremurile când regimul comunist putea să sacrifice pe altarul viitorului luminos al omenirii milioane de cetățeni sovietici și străini, inclusiv pe bunicii și străbunicii săi. Doi nostalgici atât de diferiți ca formă, ca manifestare, dar asemănători în esență.

Al vostru kontikist, Ion Buraga