Nimic nu este mai aberant decât realitatea

Spectacol // Patologiile noastre sociale, traumele noastre particulare şi colective prind contur în scenă pentru a fi conştientizate

Apărută la începutul anilor 2000 ca un fenomen cultural underground, cu scheciuri şi monologuri, într-un limbaj brut, presărate cu înjurături şi rusisme, în câţiva ani „Planeta Moldova” şi-a extins publicul şi şi-a diversificat mijloacele de expresie. Produsele marca „Planeta Moldova” au ajuns în librării, devenind literatură. Iar astăzi, romanul „Nekrotitanium”, semnat de Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş, este pus în scena Laboratorului teatral „Foosbook” de tânăra regizoare Luminiţa Ţâcu şi jucat de actorul Alexandru Pleşca.

Ceva mai mult decât bomboane „Bucuria” şi covoare „Ungheni”

Spectacolul „Nekrotitanium” vine în răspăr cu imaginea pe care o avem despre noi, cea de oameni gospodari, harnici, buni şi primitori, şi în care vrem să-i facem şi pe alţii să creadă. Lumea care populează „Nekrotitanium”-ul este una a crimelor cu sânge rece, a beţiilor crâncene, a nesiguranţei, a violenţei, a corupţiei, a urii, a invidiei, a minciunii, a trădării şi a altor metehne umane consumate între rude de ranguri diferite, între cunoştinţe, colegi, „prieteni” şi perpetuate din generaţie în generaţie: „Aproape senilă, doamna Rotaru-Shepard a hotărât să înceapă tratamentul nepoţelului său Grişa, care se afla pe atunci în burta mamei sale, Elvira. Tânăra mamă a fost silită să consume câte un litru de samagon pe zi, pentru ca fătul din burta ei să primească măcar zece grame de spirt curat”. Regizoarea Luminiţa Ţâcu vrea să ne convingă că „Moldova nu înseamnă doar bomboane „Bucuria”, vinuri bune, covoare „Ungheni” şi fete frumoase… Mai e ceva ce se ascunde bine în spatele gardurilor de câţiva metri”. Ce anume? Evenimentele care fac topul celor mai vizionate şi accesate ştiri difuzate de mass-media.

„Violenţa nu poate fi combătută prin cenzurarea ei”

A măcelări, a face harachiri, baltă de sânge, maţe, baston sau glonţ în cap, puşcărie, cadavru, a da foc, ţipete stridente, vodcă, autopsie, necrofag, javre sângeroase – acestea sunt doar câteva lexeme care creează atmosfera şi registrul general al spectacolului. Probabil, unii se vor întreba de ce atâta violenţă? Mitoş Micleuşanu, unul din autorii romanului, este de părere că „violenţa nu poate fi combătută prin cenzurarea ei”, ci din contra, „violenţa se hrăneşte cu cenzură, cu presiune, cu frustrare, cu prefăcătorie, cu excludere”.

Spectacolul, de altfel ca şi cartea, ar putea părea cuiva prea „sângeros” sau „aberant”. În acest sens, Mitoş Micleuşanu precizează că „nu există cărţi sau filme care să fie mai sângeroase, sau mai aberante decât realitatea”.

Elemente fantastice şi SF pentru a estompa oroarea

Serafima Cozonac – „baba globală”, conduce pe ascuns, din căsuţa ei de lut din Cojuşna, o corporaţie gigantică numită „Nekrotitanium Constructions Inc.”. Sub diriguirea ei se află „70 de fabrici de sicrie, 10 000 de magazine de pompe funebre, 30 de şantiere de extras marmură şi granit pentru cripte şi cavouri, 999 de cimitire, precum şi câteva mii de angajaţi (...), numeroase asociaţii de gropari în cele aproape 100 de ţări ale lumii”. Sinistrul şi violenţa sunt bine strunite de un umor cu elemente fantastice şi SF, care mai estompează din oroarea naraţiunii.

„Satira funcţionează ca o terapie”

„Necrotitanium este în primul rând o satiră socială, adânc ancorată în realitate. Iar satira socială, în general, funcţionează ca o terapie. Cu cât scoate la suprafaţă chestiuni incomode, stridente, cu atât omul le conştientizează”, susţine Mitoş Micleuşanu. În opinia lui, putem da vina pe comunism, pe oameni incompetenţi la conducere şi vom avea dreptate, dar asta nu ne va ajuta cu nimic, atât timp cât nu vom recunoaşte că gândim greşit, că suntem prea orgolioşi, că avem o agresivitate mascată şi că, de fapt, suntem vulnerabili şi hipersensibili.

Vreo zece personaje într-un singur actor

Probabil, până la apariţia acestui spectacol, mulţi dintre noi nu ne-am putut imagina că un text marca „Planeta Moldova” ar putea fi pus în scenă cu mijloace minimale şi cu un singur actor, la fel cum nu şi-a putut imagina nici actorul însuşi. Alexandru Pleşca recunoaşte că e „un rol complicat”, întrucât e unul multiplu şi colectiv. „Am vreo zece personaje pe care le interpretez în spectacol şi evident că toate sunt diferite: copil, mamă, bărbaţi, femei – exact acele personaje care reprezintă şi construiesc identitatea cărţii „Nekrotitanium”. Mi-a luat ceva timp ca să-mi reuşească să le separ, să le conturez pe fiecare în parte, să nu le joc pe toate identic şi să-i dau fiecărui personaj culoare şi viaţă.”

„Fără să recunoaştem că avem probleme, nu ne vom face bine”

Regizoarea Luminiţa Ţâcu vede teatrul ca pe o posibilitate de a lua atitudine şi de a vorbi despre problemele cu care se confruntă societatea din care face parte. Luminiţa îşi aminteşte de „mafia anilor ’90” – un fenomen cunoscut generaţiilor ceva mai în vârstă. „Eu am trăit într-un cartier periferic al oraşului Chişinău unde cuvintele „bișniţar”, „speculant”, „huipleot”, „cocs” şi „plan turkmenski” erau foarte des întâlnite, ba mai mult, au devenit într-o oarecare măsură eticheta acelor timpuri. Aşa că nu mi-a fost deloc străin să vorbesc despre Valera Pelin, Ghena Glod şi Goșa Dubasarski. Cu atât mai mult cu cât cei 22 de ani de independenţă ai R. Moldova mă fac să mă întreb cât de departe suntem de acei ani ’90, unde am ajuns şi pe ce valori ne construim viitorul”, mărturiseşte Luminiţa Ţâcu.

În opinia lui Mitoş Micleuşanu, „noi avem probleme legate de identitate, legate de voinţă, legate de integritate, pe care tot încercăm să le fardăm, să le băgăm sub preş, crezând că ne vom face bine cu timpul, dar, fără să fim sinceri şi fără să recunoaştem că avem aceste probleme, nu ne vom face bine”.