Nicolae Negru // Trilaterala

Semne diacritice

E necesar să vorbim, chiar și cu întârziere, despre trilaterala România - Republica Moldova - Ucraina, ce s-a ținut pe 5 iulie la Chișinău. Ideea a apărut din urgențele războiului, din nevoia de a ajuta operativ Ucraina să reziste în fața agresiunii ruse, în special prin crearea unor coridoare de transport care să asigure importurile și exporturile, buna funcționare a economiei ucrainene în condiții de blocare a porturilor de la Marea Neagră. Lansarea trilateralei s-a produs la Odesa, în septembrie 2022, unde miniștrii de Externe, însoțiți de miniștrii Energiei, au discutat despre „situația regională de securitate” și necesitatea unei coordonări a acțiunilor pe mai multe planuri, inclusiv politic, energetic, de securitate. Cea de-a doua întâlnire în format trilateral, la care au participat și miniștrii Apărării, a avut loc la București, în aprilie 2023, iar cea de la Chișinău e a treia la număr, după o perioadă de peste un an.

De menționat că războiul a surprins relațiile Ucrainei cu România și Republica Moldova într-o stare nu tocmai perfectă. De la Kiev, în unele cercuri, România era privită cu o sensibilitate sporită, legată de teritoriile românești ce i-au revenit Ucrainei prin tranzacția dintre Hitler și Stalin. De aceea, probabil, nu exista entuziasm în ce privește dezvoltarea unei infrastructuri și rețele de comunicare corespunzătoare relației între două state vecine. Unele dintre căile de acces ce au funcționat în perioada interbelică în nordul și sudul Basarabiei, dar și în Bucovina, Maramureș, cu populație românească, au fost pur și simplu închise pe motiv că nu erau necesare. Statul ucrainean nu interzicea contactele dintre români de-a lungul graniței româno-ucrainene, dar nici nu părea să le încurajeze.

De cealaltă parte, suflând mereu în trâmbița pierderilor teritoriale postbelice, inflamându-se foarte tare atunci când, înainte de a adera la NATO, România a semnat cu Ucraina tratatul de recunoaștere reciprocă în hotarele actuale, unele forțe politice de la București, rupte de realitate, contribuiau la menținerea în formă a românofobilor ucraineni. Prin invocarea permanentă a trecutului, se genera un climat de neîncredere și instabilitate convenabil radicalilor de la Kiev care gândeau strategii de ucrainizare a satelor românești.

În acest context tensionat în mod forțat, speculativ, se complica și abordarea problemei divizării nenaturale a populației românești din Ucraina în români și moldoveni, conform unor criterii istorico-geografice, nu etno-lingvistice. Astfel era slăbită premeditat, nu fără complicitatea unor moldoveniști plătiți sau idioți utili, influența minorității românești în structurile administrative ucrainene. Anticipând, vom spune că Kievul a răspuns pozitiv la solicitările Bucureștiului de a recunoaște unitatea limbii române, renunțând la constructul etnolingvistic artificial din perioada sovietică.

Și relațiile moldo-ucrainene, cu toate eforturile Maiei Sandu, nu își reveniseră din „înghețul” lăsat de Dodon, care, dependent financiar de Moscova, a răspuns greșit la întrebarea „cui aparține Crimeea”. Existau și mai există probleme obiective moștenite de la URSS privind Centrala de la Dnestrovsk și folosirea apei Nistrului, fusese scos din uz segmentul ce lega, la Basarabeasca, rețelele de cale ferată a ambelor state, funcționa doar un singur pod pe Nistru controlat de autoritățile moldovenești și ucrainene, abia după începerea războiului s-a ajuns la concluzia că e necesar un pod între Soroca și Iampol.

Una peste alta, războiul a expus ca sub o lentilă convergentă deficiențele de comunicare și de integrare regională, necesitatea unor investiții masive în crearea infrastructurii ce ar lega sistemele energetice, de transport, ucrainene și moldave, cu cele de peste Prut. Și asigurarea securității, inclusiv combaterea dezinformării, e mai eficientă când se face în trei. Întrunirile trilaterale sunt menite să discute și să se găsească soluții și pentru alte probleme ce le întâmpină Ucraina supusă invaziei și atacurilor aeriene din partea Rusiei.

Căci, apărându-se în fața invaziei rusești, ucrainenii apără și Republica Moldova. Că lucrurile sunt privite la fel și la Chișinău, și la București o demonstrează Acordul de securitate semnat de Iohannis și Zelenski, la Washington, și decizia de a dona Ucrainei un sistem anti-rachete „Patriot”, decizie care i-a provocat să strige „trădare” pe putiniștii de pe ambele maluri ale Prutului. De ce nu ar socoti ei că „Patriot” a fost donat pentru protejarea românilor din Ucraina și a celor din Republica Moldova? Nu merită viețile lor un efort financiar? Cred că pot primi cadou teritorial de la Putin, dacă ucrainenii nu rezită?

Trilaterala este ceea ce trebuia să existe demult, ca între vecini apropiați, dacă și politicienii ucraineni (în primul rând), și români, din Republica Moldova și din România, ar fi fost mai deschiși la minte, dacă ar fi gândit strategic . Dar mai bine mai târziu, decât niciodată.