Nicolae Negru // Soarta lui Putin se decide în Ucraina

Semne diacritice

Ucraina a rezistat prima noapte, scrie presa ucraineană, dar atacurile rușilor nu încetează. Ei au reușit să ocupe Cernobîlul și toată lumea se întreabă de ce le-ar trebui o centrală atomică avariată, pusă la conservare. Sancțiunile anunțate de SUA, UE, Marea Britanie, Canada, la care aderă și Japonia nu par să aibă efect asupra președintelui rus, tace și societatea rusă, nu se aude vocea „conștiinței națiunii” ruse, a intelighenției, să fie toți de acord cu „operațiunea specială” de ucidere a ucrainenilor? Nimeni nu se revoltă că au fost mințiți în cel mai nerușinat mod, că autoritățile ruse dădeau asigurări că nu vor ataca Ucraina, că trupele au fost masate la hotarul de est și în Belarus doar pentru exerciții...

Astfel, ne putem da seama de frica și teroarea ce domnește în Rusia. Intelighenției i s-a închis gura, glasul ei nu răzbate pur și simplu în afară, regimul lui Putin nu permite exprimarea liberă a opiniilor, dacă acestea nu vin în sprijinul acțiunilor sale iraționale, criminale.

Putin îi acuză pe ucraineni de genocid în Donbas, dar, pe parcursul a opt ani, nu a ridicat niciodată această problemă la ONU, Rusia fiind unul dintre cei cinci membri permenenți ai Consiliului de Securitate al ONU.

Putin zice că se teme de extinderea NATO spre est, dar într-un viitor previzibil, până Ucraina nu își rezolva problemele teritoriale cu vecinul estic, ea nu poate deveni membră NATO.

Într-un articol publicat de Journal of Democracy, „What Putin Fears the most” („De ce se teme Putin cel mai tare”), semnat de Robert Person, expert în relații internaționale, profesor asociat la Academia Militară a SUA, și Michael McFaul, fost Ambasador al SUA în Rusia, se demonstrează că până nu demult Putin a avut o altă atitudine față de extinderea NATO. În 2000, vizitând Londra, el chiar a admis că Rusia ar putea adera la NATO. „Rusia este parte a culturii europene și nu văd țara mea în izolare față de Europa... De aceea, îmi este dificil să-mi imaginez NATO ca dușman”, spunea președintele Rusiei.

După 11 septembrie 2001, Rusia a sprijinit la ONU intervenția antiteroristă a NATO în Afganistan, acordând și asistență militară concretă Alianței. Când NATO a anunțat în 2002 un nou val de extindere, care includea și Țările Baltice, Putin nu s-a opus. Întrebat care este atitudinea sa față de aderarea la NATO a Lituaniei, Estoniei și Letoniei, el a răspuns: „Noi, firește, nu suntem în poziția de a le spune oamenilor cum să procedeze. Nu le putem interzice anumite opțiuni, dacă ei doresc să-și consolideze securitatea statelor lor pe o cale particulară”.

Putin a avut o atitudine impasibilă și față de relațiile Ucrainei cu NATO. În mai 2002, el se arăta „absolut convins că Ucraina nu va sta deoparte de procesul interacțiunii tot mai extinse cu NATO și aliații occidentali în general; Ucraina are propriile relații cu NATO; există Consiliul Ucraina-NATO. Până la urmă, decizia va fi luată de NATO și Ucraina”.

Nici după summitul de la București, în 2008, la care a participat și Putin și unde s-a pus problema aderării Georgiei și Ucrainei la NATO, Moscova nu a rupt relațiile cu Organizația Nord-Atlantică. La summitul NATO de la Lisabona a participat Dmitri Medvedev, președintele de atunci al Federației Ruse. El a declarat că „perioada de distanțare și de pretenții reciproce în relațiile noastre s-a încheiat. Noi privim viitorul cu optimism și vom lucra asupra dezvoltării relațiilor dintre Rusia și NATO în doate domeniile... [pe măsură ce acestea progresează spre] un parteneriat deplin”. Medvedev a sugerat atunci chiar și posibilitatea ca Rusia să coopereze cu NATO în domeniul sistemelor antirachetă.

Atitudinea lui Putin s-a schimbat după revoluțiile „colorate” din Ucraina, mai cu seamă după „revoluția demnității” din 2014, când Ianukovici a renunțat, nu fără „influența” Rusiei, să semneze Acordul de asociere cu UE. Nu de NATO, care e o alianță defensivă, se teme Putin, consideră Robert Person și Michael McFaul, ci de democrația din Ucraina, mai cu seamă dacă ucrainenii vor începe să prospere din punct de vedere economic. Aceasta ar submina stabilitatea regimului autocrat instaurat în Rusia, concluzionează autorii. O Ucraină democratică, înfloritoare, puternică ar submina și visul lui Putin de refacere a URSS, am adăuga noi.

Cu câteva zile în urmă, Putin zicea că nu dorește refacerea imperiului, că Ucraina e un caz particular și celelate state post-sovietice nu ar trebui să se îngrijoreze. Dar cine să-l mai creadă?

Șochează cinismul, nerușinarea cu care minte președintele Rusiei, disprețul față de ucraineni și față de propriii cetățeni. El declară că vrea să înlăture guvernarea „nazistă”, „marionetă” a Ucrainei (aleasă în mod democratic, de altfel), dorind de fapt să instaleze la Kiev o guvernare marionetă, ca în Luhansk și Donețk, la solicitările cărora ar răspunde el atacând Ucraina. Sigur, moralitatea și politica sunt noțiuni diferite, dar pentru o forță morală, care se pretinde Rusia în raport cu Occidentul, ar trebui să existe niște limite morale peste care nu se trece.

Soarta lui Putin se decide acum în Ucraina. Dacă Ucraina rezistă, el va suferi înfrângere și va ajunge să fie citat de Tribunalul Internațional de la Haga pentru uciderea în masă a unor ucraineni nevinovați. În ce scop a purces el la uciderea ucrainenilor, cât sânge va vărsa și când se va opri? Irațional, se pare că nu mai știe nici el...