Nicolae Negru // Independența abia începe cu adevărat

Semne diacritice

S-ar părea că după 24 februarie 2022 nu-și mai au rostul întrebările de ce sărbătorim Ziua Independenței, ce simbolizează festivitățile din 27 august și de ce trebuie să cheltuim bani pe ele. Invadarea și bombardarea Ucrainei de către trupele ruse ar fi trebuit să ne reamintească sensul libertății obținute în 1991, cine ne-a ținut în captivitate și atentează în continuare la Independența noastră.

Dar, în realitate, se mai găsesc persoane care pun la îndoială necesitatea acestor manifestări, pentru că nu au dorit și nu doresc să fie independenți de Rusia și consideră, ca și Putin, că dezintegrarea URSS a fost „cea mai mare catastrofă a secolului XX”. „Eliberarea” lor e ocupația noastră, pe 24 august, nu pe 27 august organizează ei marșuri prin Chișinău, sub steaguri roșii, printre care, rareori, se strecoară și câte un tricolor, de ochii lumii.

Să nu uităm că Voronin cu tovarășii săi au anulat Ziua Independenței, punând în loc „Ziua Republicii”, fiindcă le era dureros, insuportabil să sărbătorească desprinderea de URSS, de Rusia, de fapt. Ei au denaturat sărbătoarea, conferindu-i un alt sens, scuipând în cei mulți care luptaseră pentru libertate.

E problema ce își are rădăcina în nerușinata, monstruoasa minciună imperială rusă precum că istoria noastră începe după 1812 și că dincolo de Prut e altă limbă și alt popor. Dacă am accepta această minciună, de dragul realpolitik-ului sau al „armoniei” civice, cum ne împing unii, nu numai dinspre Est, s-ar pierde nu doar sensul sărbătorii din 27 august, ar însemna să renunțăm la demnitatea noastră umană, să ne acceptăm statutul de animale, fie și politice.

Niciun unionist care a participat la mișcarea democratică și națională din anii '90 și știe cu cât entuziasm și sacrificiu s-a obținut ruperea de Rusia nu va da cu piciorul în Ziua Independenței. Unii unioniști cred că perioada de după 1991 s-a întins prea mult, că e timpul ca Republica Moldova să se reunească cu România, și suntem de acord cu ei, însă trebuie să recunoaștem că a existat multă naivitate și romantism în evaluările noastre politice și geopolitice de până nu demult.

Abia azi începem să cunoaștem în deplină măsură cât de obsedată era și este Rusia de refacerea URSS, cât de puternică era dorința de revanșă la Kremlin și cât de perfid se lucra pentru aceasta. Războiul nu a început mai devreme, fiindcă Putin crezuse că Ucraina (și Republica Moldova, și alte state vecine) se afla sub controlul său. Acum conștientizăm că suveranitatea și independența Republicii Moldova abia începe să se realizeze cu adevărat, că această uriașă distanță între independența formală și cea reală, ce ne-a luat 33 de ani ca să o parcurgem, nu e doar din cauza noastră.

La toate vulnerabilitățile noastre „naturale” - lipsa unei elite politice adecvate, în primul rând, și expunerea deplină iresponsabilă a populației la influența propagandei rusești - se adaugă acțiunile bine gândite ale serviciilor speciale rusești, infiltrarea tuturor instituțiilor statului, sabotarea de către aceștia a acțiunilor îndreptate spre consolidarea economică, politică, informațională, a independenței, spre apropierea cu România și integrarea europeană (timp de 30 de ani nu s-a făcut interconectarea sistemelor energetice, nu s-au construit poduri și o cale ferată cu ecartament european). Și toate astea cu acordul tacit al Bruxelles-ului, din temerea de a nu supăra Moscova, cu admiterea că Rusia, ca pretendent la moștenirea URSS, are un drept specific: să țină noile state independente din jurul său în sfera ei de „influență”.

Deși Ucraina a demonstrat că Rusia este un colos cu picioare de lut, mai există, și în Europa, și în America, forțe politice dispuse să tranzacționeze din nou destinul nostru în schimbul unor câștiguri geopolitice imaginare. Concluziile pe care trebuie să le tragem cu prilejul aniversării din 27 august e că avem nevoie de un plan, de o strategie pentru viitorul nostru, pe care să le realizăm „fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.