Furați, băieți, furați că vine amnistia…

Semne diacritice

Alegerile prezidențiale au fost libere, dar deloc corecte. A demonstrat-o în mod clar, profesionist, cu o virtuozitate admirabilă, chiar Curtea Constituțională, care le-a validat, formulând tocmai șase „adrese” (recomandări) autorităților în legătură cu modul de organizare a scrutinului. Au fost adresate reproșuri către CEC, instanțele judiciare, care și-au declinat responsabilitatea de a examina contestațiile, către alte instituții (CCA, Ministerul Justiției) care și-au ratat vocația democratică, însă, de data aceasta, magistrații au renunțat la „avangardism”, la pretenția de a dicta moda europeană în domeniul constituționalismului, conformându-se – într-un stil rebel, e adevărat, cu perspicacitate cazuistică remarcabilă – realităților și rigorilor locale.

Deși Republica Moldova nu e un stat normal, aproape jumătate din alegători fiind plecați la muncă sau stabiliți peste hotare, CC s-a condus de practica electorală a statelor normale în interpretarea faptelor legate de asigurarea dreptului constituțional la vot al cetățenilor moldoveni din afară. Despre votul prin corespondență, folosit în România și multe alte țări, nu s-a pomenit și nici nu era cazul, probabil. Că peste patru mii de alegători nu au putut vota, nu e baiul, căci legea a fost respectată și rezultatul nu a avut de suferit (mult).

Corectitudinea alegerilor este pusă la îndoială din cauza comportamentului tendențios, dezechilibrat al mass-media, care l-a avantajat în mod evident pe Dodon, defăimând-o pe Maia Sandu, fără ca CCA să intervină la timp. Probabil, fiindcă nu a putut cuantifica în voturi impactul difuzării de către „Prime” a știrii cu privire la invazia imigranților sirieni, în cazul victoriei liderului PAS, CC nu avea cum să anuleze alegerile.

Din același motiv de matematică electorală, probabil, magistrații au fost nevoiți să se împace și cu implicarea neconstituțională în alegeri a Bisericii Ortodoxe Ruse (cu Patriarhul Chiril în persoană binecuvântându-l pe Dodon ceva mai înainte de începutul oficial al campaniei electorale). Episcopul Marchel a comis o triplă încălcare a Constituției, luând partea unui candidat, anatemizând-o și discriminând-o pe Maia Sandu pentru că e femeie și pentru că nu și-a manifestat calitatea reproductivă. De dragul adevărului trebuie să amintim că magistrații CC au menționat în mod tranșant acest gest sfidător al faimosului extremist în sutană și faptul că Ministerul Justiției nu a reacționat cum se cuvine.

De altfel, reacția episcopului Marchel a fost și mai belicoasă decât până la alegeri, el declarând în prezența președintelui ales că nu se supune decât legii bisericești (adică lui Putin), amenințând și cu „război civil” în cazul în care statul va încerca să-l oblige să respecte Constituția. Președintele ales Igor Dodon, care l-a vizitat pe Marchel imediat după decizia CC de validare a alegerilor prezidențiale (pentru a sublinia astfel autoritatea Curții, probabil), nu a avut ce spune în apărarea Legii Supreme a statului pe care s-a angajat să-l apere împotriva expansiunii siriene (dar nu și celei rusești). Ceea ce a fost foarte grăitor.

În această situație, ajungi, post-factum, la ideea că anularea alegerilor ar fi fost o decizie mult mai eficientă în a-i convinge pe unii episcopi că implicarea lor în campania electorală nu e conformă cu legea fundamentală a Republicii Moldova și dăunează candidaților, chiar dacă nu există o formulă matematică de cuantificare a voturilor câștigate sau pierdute în urma unor acțiuni ilegale, discriminatorii, sălbatice, de tipul celor întreprinse împotriva Maiei Sandu. Dar fiindcă, repetăm, pe 13 decembrie starea de spirit a magistraților nu pare să fi fost deloc una „revoluționară”, „avangardistă”, ci, dimpotrivă, i-a înclinat spre stabilitate, e bine și ceea ce au decis. Căci o pace strâmbă e preferabilă unui război drept cu Marchel, în spatele căruia stă musculosul Putin, nu-i așa? Și, la urma urmei, după cum s-a văzut, nici observatorii internaționali nu s-au așteptat la alegeri libere și corecte într-un stat capturat, hibrid.

****

Când Voronin anunța, în 2007, legalizarea capitalurilor și amnistia fiscală, motivația suna plauzibil: după anii de „capitalism sălbatic”, de privatizări ilicite, de lipsă a unor reguli de piață clare, o bună parte a economiei Republicii Moldova activa în condiții de ilegalitate, de contabilitate dublă, așa încât „întreaga sferă materială”, „capitalizarea reală a economiei naționale nu corespundea datelor statisticii formale”, paralizând „nu numai mecanismele de piaţă normale – gajul, creditul, circulaţia capitalurilor, dar şi mecanismele proprii unei politici sociale reale” .

Urma ca „rechinii tranziției” și alți cetățenii mai puțin vizibili care acumulaseră capitaluri pe căi obscure și le ascunseseră în „subsolurile” economiei, să le declare până la 1 ianuarie 2009, plătind un impozit de 5% din valoarea capitalurilor respective, și astfel să le includă în circuitul economic normal, legal, cu consecințe benefice pentru toți.

Faptul că guvernarea actuală vine cu o nouă inițiativă similară, diferit fiind doar procentul legalizării, mult mai mic – de 2% în loc de 5%, și modul de împachetare a ideii - „liberalizarea capitalurilor și stimularea fiscală”, ar demonstra că acțiunea din 2007 a eșuat sau că între timp a apărut necesitatea legalizării capitalurilor furate după 2009. Sau și una, și alta.

Rostul repetării acțiunii de „liberalizare” din 2007 poate fi înțeles mai bine, dacă stabilim cine vor fi beneficiarii concreți. Atunci era vorba doar de oameni de afaceri. Acum li se deschide și funcționarilor o portiță spre a legaliza ceea ce au furat din buzunarul statului sau au primit prin abuz de serviciu, fiind mituiți. Noua inițiativă legislativă pare să ascundă o intenție de „amnistiere” a unor funcționari hoți, pentru a le permite să-și ocupe posturile în „condiții noi de integritate”. S-o fi temând legislatorii că statul va rămâne fără funcționari, dacă ultimii vor fi obligați să-și declare averile în conformitate cu noua lege privind integritatea? Se pare că da.

Dacă privim lucrurile de pe poziția funcționarilor privilegiați, logica acestui proiect de lege poate fi rezumată astfel: furați, băieți, furați, că oricum vine amnistia! Dacă nu azi (2007), mâine (2017) sau poimâine... E o inițiativă care pare să descurajeze respectarea legii și să invite la corupție după paravanul luptei cu corupția.