Nicolae Negru // Băbacul

Semne diacritice

Fiindcă a fost primul, lui Mircea Snegur i-a revenit sarcina cea mai grea: să rupă cordonul ombilical ce ne lega de imperiu, să transforme RSS Moldovenească – o gubernie, de fapt, în Republica Moldova, „stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Cum și de ce i-a căzut anume lui să ducă această povară, care, sincer vorbind, părea să-l strivească uneori? Posibil, așa a fost scris. Un cvasianonim, secretar pe agricultură la CC al PCM și membru al Biroului Politic, el a devenit popular după ce, în calitatea de nou președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, a mers, în primăvara anului 1989, la mitingul Mișcării Democratice de la Teatrul de Vară și a susținut, fără precondiții, revendicările mulțimii - oficializarea limbii române și revenirea la alfabetul latin. A fost primul nomenclaturist de calibru care trecuse deschis de partea Mișcării. Ceea ce însemna că nu se mancurtizase definitiv, că în adâncul sufletului mai păstrase un gând de libertate.

El i-a spus „niet” lui Gorbaciov, boicotând referendumul unional de salvare a URSS, și a avut de înfruntat primul război hibrid, declanșat de Moscova, care apoi a luat forma unui război adevărat pe Nistru, cu sute de morți și răniți, pe măsură ce tânărul stat moldav încerca să se îndepărteze de ruinele URSS, neratificând acordul de constituire a CSI, refuzând să semneze documentele referitoare la apărarea, securitatea și paza comună a frontierelor CSI. Observa cu amărăciune că Occidentul trata independența Republicii Moldova altfel decât trata independența Țărilor Baltice.

KGB îl ataca și prin agenții săi infiltrați în conducerea Frontului Popular, reușind, până la urmă, să-l marginalizeze, ca și pe alți lideri naționali veniți la putere pe valurile Mișcărilor de Eliberare Națională (Stanislav Șușkevici în Belarus, Leonid Kravciuk în Ucraina, Zviad Gamsahurdia în Georgia, Abulfaz Elchibey în Azerbaijan, ultimii doi fiind înlăturați de la putere prin lovituri de stat). E grăitor: echipa lui Petru Lucinschi speria alegătorii ilustrând ipotetica victorie a lui Snegur în alegerile prezidențiale din 1996 sub forma unui nor negru venind de peste Prut, lăsându-se asupra Republicii Moldova.

A făcut și Mircea Snegur greșeli enorme - în selecția cadrelor, în primul rând, preferându-le pe cele după „chipul și asemănarea sa”. Din rațiuni de „stabilitate”, înțeleasă greșit, din lipsă de experiență politică, supărat și pe unii lideri ai Frontului Popular, s-a lăsat influențat un timp de fracțiunea deputaților „agrarieni”, românofobi, care au schimbat imnul și au fixat în Constituție glotonimul fals „limba moldovenească”. Înțelegând, până la urmă, că este folosit în scopuri antinaționale, antiromânești, a rupt relațiile cu Partidul Democrat Agrar și le-a spus sincer cetățenilor că „numele corect al limbii noastre este limba română”, venind și cu un proiect de lege în acest sens, dar răul fusese făcut deja.

El a propus la București, în Parlamentul României, „să ne ținem de neamuri” („sângele apă nu se face”, va confirma peste ani Maia Sandu) și chiar a promis să ne spună când să facem Unirea, dar nu a mai revenit la acest subiect, fie că nu s-au copt condițiile, din punctul lui de vedere, fie nu a fost întrebat.

Scriam despre Mircea Snegur, în decembrie 1991, când candida la funcția de președinte, că reprezenta majoritatea moldovenilor dornici să se desprindă de trecut, dar dominați de reflexe, de fobii și prejudecăți, mai mult romantici, decât realiști, mai mult practicieni, decât vizionari sau strategi. Era unul de-al nostru, bine intenționat, care, deși nu ne stârnea elanul, entuziasmul, le-a dat multora, un timp, sentimentul de cumpătare, de temeinicie, de stabilitate pe o corabie în plină furtună. Nu era un lider modern, trebuie să recunoaștem, era băbacul împovărat de experiență, dispus să se sacrifice pentru „familie”, alias Republica Moldova, dar nu i s-a cerut. Aceasta a fost drama lui.

Deoarece l-am cunoscut personal, fiind ambii soroceni și floreșteni, îi spun: „Adio, domnule Președinte”.