Nicolae Enciu // Basarabia sub teroarea bolșevică: Foametea organizată, ca instrument de sovietizare a populației (1946 - 1947)

FOAMETE // Investigațiile de arhivă ale istoricului rus Veniamin F. Zima, având la bază datele statisticii centrale de la Moscova, arată că pierderile populației rurale din Moldova sovietică în 1947, comparativ cu 1946, au fost de 230 000 de oameni sau circa 11% din totalul populației de la sate

La fel ca în anii 1939 - 1940, când propaganda sovietică era mai mult decât un accesoriu al politicii URSS de mare putere, dovedindu-se a fi o instituție bine asamblată, parte componentă a regimului totalitar bolșevic, după 24 februarie 2022, când Ucraina a fost atacată de Federația Rusă, propaganda acesteia din urmă a readus în actualitate o serie de paradigme ce păreau vetuste, dar care, în noile condiții istorice, comportă potențiale consecințe cât se poate de grave.

Foametea „secretă”

Așa cum probează evenimentele curente, foametea organizată de regimul stalinist în Basarabia în anii imediat următori reanexării acestui teritoriu românesc este nu numai un domeniu al preocupării istoricilor de profesie pentru acea perioadă, ci și un important element al războiului hibrid purtat de Rusia în acest spațiu, obiectul unei intense propagande ce urmărește ținerea în captivitate a minții moldovenilor în perimetrul unei pretinse „lumi ruse”.

Purtătoarea de cuvânt al Ministerului de Externe al Federației Ruse se arată, bunăoară, „deranjată” că reprezentanții conducerii de vârf nu au sărbătorit 80 de ani de la „eliberarea” Republicii Moldova, considerând drept „istorie reală” „isprava eroilor antifasciști care și-au dat viața de dragul generațiilor viitoare”.

Mizând în continuare pe efectele clișeelor sovietice despre „Marele război pentru apărarea Patriei”, Maria Zaharova prezintă reanexarea Basarabiei în 1944 drept „eliberare a Moldovei”, în timp ce interpretarea obiectivă, veridică a acelor evenimente ar fi o „istorie alternativă” în interesul „Occidentului colectiv”.

Invocând o pretinsă „eliberare a Moldovei”, Maria Zaharova nu spune nimic despre foametea organizată din anii 1946 - 1947, care a fost, așa cum a constatat Comisia pentru studierea și aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova, „unul dintre cele mai secrete episoade din istoria RSS Moldovenești”, toate informațiile privind dimensiunile acelei calamități sociale fiind clasificate până către sfârșitul anilor ʼ80.

Țăranii, pedepsiți penal dacă se împotriveau atunci când li se confisca pâinea

Maria Zaharova omite să spună că, odată cu intrarea trupelor sovietice în Basarabia, în primăvara anului 1944, „eliberarea” pe care o pretinde cu atâta îndărătnicie, contrar realităților, a avut drept consecință imediată faptul că deja în 1944 gospodăriile țărănești individuale au fost impuse, în baza unor legi adoptate în 1940, la predări obligatorii ale produselor agricole la stat.

În anul următor, la 9 aprilie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului și Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Moldova au adoptat două hotărâri speciale privind predarea obligatorie la stat a cotelor de cereale, floarea-soarelui, cartofi, soia și fân, dar și de carne, ouă, lapte, brânză și lână, de către gospodăriile țărănești individuale din cele șase județe ale RSSM. Executarea obligațiilor era considerată o datorie primordială a fiecărei gospodării țărănești și trebuia efectuată necondiționat, în termenele fixate, din recolta treierată în primul rând. În cazul în care gospodăria țărănească nu îndeplinea obligațiile respective în termenele stabilite, era impusă la plata unei amenzi echivalente cu prețul de piață al cantității de produse nelivrate. În același timp, din gospodăria țărănească, odată cu amenda, era luată, în mod obligatoriu, și cantitatea neachitată. Dacă țăranul, când i se confisca pâinea recoltată, se împotrivea, el era tras la răspundere conform articolului 58 și 58-1 al Codului penal al RSS Ucrainene („crime contrarevoluționare”).

Având în vedere că, în anul 1944, colhozurile (din stânga Nistrului) și gospodăriile țărănești au depășit planul de livrări obligatorii la stat, 107,4% pentru anul 1945, când RSSM era deja lovită de secetă, cantitatea planificată a livrărilor obligatorii de produse agricole a fost majorată. La 13 iulie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului al URSS și CC al PC (b) au adoptat hotărârea „Cu privire la planul anual de colectare a cerealelor din recolta anului 1945 în RSS Moldovenească”, prin care obliga conducerea RSSM să colecteze și să furnizeze statului 272 de mii de tone de cereale. Planul a fost depășit inclusiv în acel an, doar că a condus la declanșarea foametei din iarna 1945/1946.

Politica fiscală stalinistă, principalul generator al cataclismului social

La 26 iulie 1946 a fost adoptată hotărârea CC al PC(b) din toată Uniunea și a Consiliului de Miniștri al URSS „Cu privire la planul anual al livrărilor obligatorii din recolta anului 1946 pentru RSS Moldovenească”, semnată de I. Stalin și A. Jdanov. Conform planului, RSS Moldovenești i se stabilise contribuția de cereale, din recolta anului 1946, în volum de 161 de mii de tone. Hotărârea obliga Consiliul de Miniștri și CC al PC (b) al Moldovei „să îndeplinească, exact și onorabil, planul de livrări obligatorii, deoarece în anul curent, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile și, prin urmare, a stării semănăturilor în regiunile Tambov, Kursk, Voronej și Oriol, a trebuit să reducem planul unional de livrări obligatorii a cerealelor”. În hotărâre nu se spunea însă nimic despre situația deja dramatică în care se afla populația din RSSM.

În prezent, istoricii sunt de acord cu faptul că anume politica fiscală stalinistă a fost principalul generator al cataclismului social din anii imediat postbelici. Este un fapt demonstrat că în anul 1946, ca urmare a unei secete devastatoare, nemaiîntâlnite până atunci, recolta globală de cereale în republică a fost de doar 365 de mii de tone, ceea ce era de 2,5 ori mai puțin decât în anul 1945 și de circa 5 ori decât în 1940. Conform unor estimări, în anul 1946 cantitățile minime necesare populației pentru hrană, întreținerea vitelor și semințe constituiau cel puțin 410 mii de tone de cereale, deci o cantitate mai mare comparativ cu producția globală de cereale din acel an. În condițiile create, firesc era ca noua republică unională să fi fost scutită de colectările de grâne și alte produse agricole, ba chiar ajutată suplimentar, în vederea evitării pericolului foametei și a consecințelor acesteia.

Regimul stalinist a procedat însă tocmai invers, ignorând realitățile și majorând impozitul chiar și pentru cele mai sărace gospodării țărănești. Astfel, dacă în 1945 planul general de mobilizare a mijloacelor financiare de la populația republicii a constituit suma de 147 mii de ruble, atunci în anul 1946 acesta a fost de 219 mii de ruble, ceea ce a însemnat un spor de 49%. A fost majorat, de asemenea, planul de predare a cerealelor către stat. În anul 1944, planul republicii de livrare a cerealelor a fost de 201 mii tone, în anul 1945 - 252 mii, iar în anul 1946 - de 265 mii de tone. Cu toate că în august 1946 planul inițial de predare a cerealelor a fost redus până la 72,7 mii tone, posibilitățile populației erau inclusiv sub acest nivel. În consecința rechizițiilor operate de autoritățile sovietice, mortalitatea populației R.S.S.M. cauzată de insuficiența alimentară a atins, pe parcursul anilor 1946-1947, cote fără precedent în istoria acestui ținut.

Pierderile populației în 1947, comparativ cu 1946, au fost de 230 000 de oameni

Conform datelor furnizate de Birourile orășenești și raionale de înregistrare a actelor stării civile, care au fixat documentar cazurile de deces, din decembrie 1946 și până în august 1947, mortalitatea populației din RSSM a depășit indicele mediu anual al mortalității din anul 1946 cu circa 115 mii de oameni. La timpul respectiv, datele Birourilor stării civile orășenești și raionale au servit ca bază pentru concluzia, în conformitate cu care cea mai verosimilă cifră a pierderilor umane cauzate de foametea din anii 1946-1947 ar oscila între 150 000 și 200 000 de oameni. Însă cifra globală a pierderilor umane cauzate de foamete nu reflectă decât foarte aproximativ întreaga dramă a satului basarabean postbelic. Într-un șir de raioane s-au atestat sate în care mureau lunar de foame câte 120 - 180 de oameni, atestându-se și cazuri abominabile de canibalism, - fenomen nemaiîntâlnit prin aceste locuri! Conform unor investigații recente, din ianuarie și până la 15 februarie 1947, în republică au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime.

Noi documente originale conținute în recenta lucrare a istoricului Anatol Țăranu confirmă într-o deplină măsură estimările anterioare ale mortalității populației Moldovei sovietice cauzate de foamete, existând, totodată, suficiente argumente pentru a considera că cifra respectivă a fost chiar mai mare. Astfel, investigațiile de arhivă ale istoricului rus Veniamin F. Zima, având la bază datele statisticii centrale de la Moscova, arată că pierderile populației rurale din Moldova sovietică în 1947, comparativ cu 1946, au fost de 230 000 de oameni sau circa 11% din totalul populației de la sate. În plus, reducerea dramatică a numărului populației nu a fost determinată doar de mortalitatea excesivă din cauza foamei, ci și de alți factori, cum ar fi, bunăoară, exodul populației în căutare de produse alimentare.

Oricum, dincolo de cifra globală a mortalității populației cauzată de foamete, principala controversă care divizează în continuare istoricii în două tabere opuse rămâne corelarea factorilor obiectivi și ai celor subiectivi în declanșarea și consecințele foametei din anii 1946 - 1947.

URSS exporta cereale, în timp ce populația murea de foame

Așa cum se știe, foametea din anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial a fost un fenomen caracteristic mai multor zone ale fostei URSS. Această stare de lucruri a servit drept argument pentru propaganda sovietică, reluată în prezent și de unii istorici, de a explica și justifica cauza foametei preponderent sau chiar exclusiv prin factorul obiectiv, ca rezultat al secetei anilor 1945 - 1946 și al ruinei de după război. În această ordine de idei, foametea postbelică este prezentată ca un fenomen care nu putea fi evitat, ci doar atenuat.

Documentele aflate astăzi la dispoziția istoricilor infirmă categoric respectiva teză. Astfel, din volumul total de cereale obținut în Uniunea Sovietică în 1946, - o roadă scăzută, sub norma anuală obișnuită, - 11,6 milioane de tone au fost utilizate pentru necesitățile interne ale statului, celelalte 5,9 milioane de tone au mers în rezerva de stat, dintre care 1,1 milioane de tone au fost destinate exporturilor. La 1 februarie 1947, în rezerva de stat erau stocate 10 milioane tone de grâne, cu 1,9 milioane de tone mai mult decât în aceeași perioadă a anului 1946. În anii 1946 - 1948, în pofida secetei și a foametei îngrozitoare, regimul sovietic a exportat o cantitate de 5,7 milioane de tone de grâu, cu 2,1 milioane de tone mai mult față de exportul din ultimii 3 ani antebelici. Destinația principală a exporturilor sovietice de grâne au fost statele cu regimuri politice prietenoase Moscovei precum Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Franța.

În atare mod, în cazul în care omul ar fi fost cu adevărat „valoarea supremă” a noii orânduiri, așa cum în repetate rânduri declara Stalin în mod demagogic, evitarea dezastrului foametei din anii 1946 - 1947 era nu numai posibilă, ci și reală, dat fiind că statul dispunea de cantități suficiente de cereale necesare realizării acestui scop. Din nefericire, scopul suprem al ideologiei și regimului stalinist nu a fost ființa umană, ci himerica victorie a socialismului, aplicându-se fără discernământ politici de represiune la scară largă, inclusiv politica de înfometare în masă ca fiind dintre cele mai eficiente.

În Moldova sovietică, foametea a fost utilizată de regimul stalinist ca instrument de sovietizare a populației, urmărindu-se anihilarea și chiar exterminarea categoriilor sociale indezirabile sistemului socialist și, în primul rând, a țărănimii necolectivizate. Un argument în plus al regimului sovietic de a trece populația RSS Moldovenești prin calvarul foametei a constat în necesitatea exterminării elementului românesc ca identitate națională a majorității populației. Astfel, încorporarea efectivă a RSS Moldovenești în URSS s-a făcut prin generarea atmosferei de frică, ce era inoculată de practicile exterminării fizice și morale a populației încă nesovietizate.Faptul că regimul stalinist a declanșat în mod premeditat foametea din 1946 - 1947, este probat de alegerea, deja în a doua jumătate a anului 1948, a unei noi direcții strategice a represiunilor, orientate de această dată împotriva așa-zișilor „chiaburi”.

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de către Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova