Nicholas Dima: Lupta continuă a Europei

În recenzia sa la cartea lui Peter H.Wilson „Inima Europei: O istorie a Sfântului Imperiu Roman”, Nicolae Dima se referă la relevanța experienței imperiale pentru Uniunea Europeană.

„Inima Europei: O istorie a Sfântului Imperiu Roman” este un studiu enciclopedic ce cuprinde peste o mie de ani ai Creștinătății Europene Occidentale, din jurul anilor 800 până în 1806. Peter Wilson a făcut o muncă migăloasă notând orice eveniment și personalitate care au modelat „Imperiul”. Ca geograf, am fost fascinat de hărțile mereu în schimbare și m-am concentrat inițial mai mult asupra geografiei decât asupra istoriei. Dar am realizat curând că geografia fluidă a Imperiului a fost confuză în măsura în care istoria ei a fost complexă și întortocheată. Și am realizat odată în plus cât de diferită a fost evoluția Europei de Vest față de Europa de Est de unde provin eu. Ar fi fost bine ca Imperiul să fie analizat în paralel cu evoluția imperiilor Bizantin și Ruso-European. Totuși, celelate două au fost analizate ori de câte ori istoria și geografia lor s-a împletit cu cea a Occidentului.

Voluminosul studiu conține numeroase tabele, ilustrații, genealogii princiare, numeroase hărți și o foarte utilă secție de Cronologie. Dacă e să tragem o concluzie rapidă, aceasta ar fi cât de mult s-a schimbat Europa pe parcursul mileniului. Și consecința acestui gând e că „schimbarea” este permanenta stare de fapt în lume, și că „schimbarea” vine neîndoielnic iarăși în Europa.

Spre deosebire de Imperiul Bizantin cucerit de Otomani și Europa de Est cucerită de ruși, Sfântul Imperiu Roman a rămas liber și a devenit inima Europei Occidentale de azi. Ca atare, arealul respectiv a trecut prin Renaștere, Reformarea Bisericii, Industrializare și Modernizare, iar recent, prin procesul Globalizării. Și mai important, spațiul fostului Imperiu a condus la formarea Comunității Economice Europene, pe la mijlocul secolului 20 și, treptat, - a Uniunii Europene de azi. Din acest punct de vedere, precum autorul afirmă de la bun început, „istoria Sfântului Imperiu Roman se află în miezul experienței europene”.

Citind cu atenție sau frunzărind cartea și căutând în primul rând legătura cu secolul nostru, mă întrebam: Ce lecții poate învăța Europa din experiența trecutului său „imperial” occidental? Merită să ne amintim că în 1787, când, teoretic, Imperiul mai exista încă, James Madison, viitorul președinte american, a dorit să se inspire din experiența Imperiului pentru organizarea Statelor Unite. El a ajuns la concluzia că Imperiul „era un corp nervos, incapabil să stăpânească propriile membre, și agitat de fermentația continuă din intestinele sale…”, cauzând comportamentul imoral al celui puternic, opresiunea celui slab, confuzie și mizerie. Aparent, natura umană nu s-a schimbat mult. Totuși, poate UE învăța din experiența trecutului și evita capcanele vechi acum, cu o mie de ani mai târziu?

Wilson nu face comparație directă cu Uniunea Europeană, dar unele gânduri îți vin în minte. După cum s-a menționat, Imperiul nu avea hotare clare și, deși era bazat teritorial în Franța, Germania și nordul Italiei de azi, nu exista un heartland stabil. Nu avea o capitală permanentă, instituții politice unificatoare, și, cel mai important, nu exista o „națiune”-nucleu. În multe privințe, Imperiul era o confederație laxă de orașe și provincii care își schimbau loialitățile și alianțele, supraviețuint capriciilor timpului destul de pragmatic.

Luptele dintre prinții pretendenți, între imperatori, regi și aristocrați, sau între revendicările papale și autoritățile laice erau fără sfârșit. Dar ce altceva se putea face într-un „ev de întuneric” când regii se considerau „Aleșii lui Dumnezeu”, iar populația era lipsită de drepturile elementare? Mult mai târziu statele-națiuni au ocupat scena centrală în Europa și s-a ajuns la lumea modernă așa cum o cunoașem azi. Totuși, unele similarități, diferențe și contradicții pot fi stabilite între Imperiu, care, conform lui Voltaire „nu era nici sfânt, nici imperiu”, și Uniunea Europeană din zilele noastre.

Identitatea e un exemplu în acest sens. Coloana vertebrală a Imperiului era vechiul popor germanic, dar germanii erau departe de a fi omogeni ca neam. Nici limba nu era un element unificator, întrucât în imperiu se vorbeau diferite limbi și oamenii se identificau în primul rând cu statele lor. Tradițiile și moravurile de asemenea erau diferite, chiar și printre germani. Un cronicar a identificat printre ei „șvabi vicleni, bavarezi lacomi care trăiau în sărăcie, loraineni certăreți înclinați spre rebeliune și saxonii credincioși…”). Apoi, identificările și loialitățile s-au schimbat cu timpul și erau deseori multiple pentru același grup. Chiar și nucleul arealului german era „un ținut al multor limbi, iar hotarele politice și lingvistice niciodată nu coincideau”. În timp ce germana a înlocuit treptat latina, „Bula de Aur din anul 1356 menționa germana, latina, italiana superioară și ceha ca limbi administrative ale imperiului”. Ce poate UE învăța de la acest Imperiu uitat aproape complet?

Spre deosebire de Sfântul Imperiu Roman, Uniunea Europeană dispune de un teritoriu bine definit și o capitală puternică. Cu toate acestea, asemănător fostului Imperiu, UE este alcătuită din multe state cu credințe și identități diferite. Și mai rău, în loc să accentueze originea lor comună europeană și moștenirea creștină, UE refuză să recunoască vreuna din aceste două trăsături, astfel construind structurile sale pe un teren mișcător. Încercând să compenseze lipsa de legi unificatoare care a subminat Imperiul dispărut, birocrații UE adoptă atât de multe legi încât acestea de fapt sufocă viața normală de zi cu zi. Nu e de mirare că Anglia a optat pentru ieșirea din Uniune!

Alte două paralele pot fi trase din evoluția Imperiului. Primo: Anglia a fost periferică Imperiului pentru marea partea a evului mediu și de asemenea – printre cei întârziați la constituirea Uniunii Europene. Dar atunci când s-a implicat, Anglia a devenit un jucător european important. Secundo: Pentru cea mai mare parte a istoriei sale, Germania a încercat să controleze Imperiul în același mod în care Germania încearcă să controleze Uniunea Europeană astăzi. Din acest punct de vedere, prezența Angliei este crucială în UE pentru a menține un echilibru de putere pe continent și în special între Germania și Franța. Interesant, autorul consideră că rivalitatea dintre Franța și Germania se trage de la francii secolului 9, când Lois II era cunoscut ca rex Germanie, iar fratele său Charles Pleșuvul ca rex Galliae. Rivalitatea dintre Franța și Germania, nucleul Uniunii Europene, s-a manifestat pe parcusul mileniului. Astăzi, unii analiști europeni exprimă temerea că Germania încearcă să atragă Franța într-un parteneriat de dominare a continentului. De aceea, acum e nevoie și mai mare de Marea Britanie pentru a menține Europa în echilibru și pentru a o aduce mai aproape de Statele Unite. În afară de aceasta, încă două concluzii importante pot fi trase din experiența Sfântului Imperiu Roman. Una e că ideea unificării continentului este probabil la fel de veche ca istoria continentului. Și ce de a doua e că, așa cum s-a întâmplat în trecut, europenii vor continua să se certe mult timp până vor găsi un nou Modus Vivendi. Până la urmă, aceasta nu este chiar atât de rău. Poate că diversitatea, democrația și culturile individuale vor fi păstrate în Europa.

În ultimul capitol al cărții, autorul se întreabă dacă fostul Imperiu poate servi drept model pentru organizarea Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, opiniile diferă. Există argumente și pro și contra, după cum erau la început și în Statele Unite, între adepții unei administrații federale mai puternice decât administrațiile statelor componente. Totuși, America era un caz particular. Către 1776, în SUA existau multe naționalități, dar ele nu aveau propriile baze teritoriale și se aflau deja într-un melting pot (creuzet) în proces de a deveni o nouă națiune. Spre deosebire de America, popoarele europene sunt puternic legate de teritoriul și limbile lor, și nu intenționează să se „topească” într-o nouă națiune. Practic, aceasta ar fi imposibil ținând cont că formarea conșiinței naționale durează sute de ani. Istoricul britanic Brendan Simms sugerează că UE trebuie să devină Statele Unite ale Europei cu prerogative statale și federale bine definite, care s-ar potrivi mai bine viitoarei evoluții a vechiului continent.

Nicholas Dima, Ph.D, este un fost profesor și autor al numeroselor cărți și articole, inclusiv memorii autobiografice, Journey to Freedom, - o descriere a efectelor dictaturii comuniste asupra unei națiuni, asupra familiei și individului. În prezent el ține prelegeri și colaboreză cu SFPPR News & Analysis , publicație a centrului de jurnalism conservator online, aparținând Selous Foundation for Public Policy Research cu sediul la Washington.

(Traducere: Paul Borzac)