Măști și fețe în gravuri

Expoziție // Caracterul profund nostalgic și moralist al litografiilor

Expoziția „Măști și fețe în gravuri”, care prezintă o selecție din 33 de litografii de Paul Gavarni, va fi deschisă până pe 7 august curent, în incinta Muzeului Național de Artă din Chișinău. În jur de 100 de lucrări ale acestuia se află în patrimoniul muzeului.

Paul Gavarni (1804-1866) a fost un cunoscut desenator, gravor, ilustrator și caricaturist francez al secolului al XIX-lea. În 1818 a absolvit Hippolyte Guillaume Sulpice Chevalier de Arte și Meserii din Paris, unde a studiat desenul tehnic. „Creația lui Paul Gavarni include trei etape importante, marcate de schimbări evidente de stil: perioada 1824-1830, în care s-a afirmat ca înzestrat desenator de modă și autor de costume de carnaval; anii 1831-1850, în care a ilustrat o vastă comedie de personaje din mediul familial burghez, din lumea teatrului, de pe stradă, de la balurile mascate; și perioada 1852-1866, când artistul este profund decepționat de experiențele trăite în epoca Restaurației și a celui de-al Doilea Imperiu Francez. Lucrările expuse ilustrează această ultimă etapă a activității artistice a autorului. Operele din această perioadă fac parte din seria numită „Măști și fețe”, care numără peste 300 de lucrări. Acestea indică o schimbare de stil și o nouă abordare, bazată mai mult pe redarea din memorie a personajelor, creând tipuri și caractere inspirate de latura grotescă a naturii umane, cu un caracter profund nostalgic și moralist”, spune într-un interviu curatorul expoziției, Tamara Diaconescu.

„Soții mă fac mereu să râd”

Dintre cele 33 de lucrări de la expoziție, mi-au atras atenția în special litografiile „Soții mă fac mereu să râd” care prezintă două femei, cu vârsta de circa treizeci de ani, citind niște scrisori. Însă, paradoxul acestei litografii e că ele nu râd. Tot ce se poate spune despre ele este că au privirile îndreptate spre scrisori, fețele - imobile, cu trăsături relaxate, până și buzele nu le schițează decât un zâmbet abia perceptibil. După cum putem observa, lui Gavarni îi place să se joace în lucrările sale cu efectele contrastante și aluzive. Spre exemplu, râsul aici se subînțelege, e un râs pe cât de ascuns, pe atât de amenințător. O altă litografie cu același titlu prezintă două femei într-un pat, una dintre ele stând pe o parte, cu spatele la cealaltă, cu fața ușor ridicată, oarecum visătoare, ținându-și un picior peste celălalt. Această lucrare este însoțită de textul: „Draga mea – bărbații – o farsă!” (Ma chère, les hommes, c’est farce!).

„Rudele teribile”

În „Rude teribile” ni se arată o doamnă cu nasul mai închis la culoare decât restul feței, reflectându-i-se o vizibilă predispoziție spre alcool, iar o fată din cele două prezente stă cu capul plecat, ușor rușinată, în spatele primei, cu o mână încordată, semidesfăcută pe un pian. Alta, cu același titlu, parcă ar vrea să ridiculizeze familiaritatea oarecum detașată dintre un bărbat și o femeie, fiind la limită cu un fel de libidinozitate. El are un sfert de față acoperită cu mâna, iar un deget îi atinge nasul, cu gura semideschisă, privind-o cu ochi obosiți, evidențiindu-se o indiferență în amestec cu un soi de surpriză jucată, poziția corpului fiindu-i exagerat de relaxată, de parcă ar face un fel de acrobație statică.

Imaginea proximă modernității și oglinda strâmbă

În „Curtezanele bătrâne” le vedem pe amândouă curtezane așezate lângă o ușă, una dintre ele ținându-și capul în mâini cu o expresie încruntată, iar cea de-a doua are o mână ridicată, uitându-se întrebător în altă direcție, așa de parcă așteaptă răspunsul la o întrebare pe care i-a adresat-o unui personaj nevăzut. O întrebare retorică, un dialog interior încordat. Aici putem observa cum se joacă Gavarni cu grotescul personajelor sale, transformându-l într-unul conștient de el însuși, ba chiar prin asta îl transcende, creându-se, drept rezultat, o imagine proximă modernității.

În litografia „Un fel de a spune doi” vedem doi bărbați cu jobene și bastoane, lucrarea dezvăluind-ne un caracter unic, aproape unitar. Cele două personaje se continuă unul în celălalt, completându-se reciproc, deși există o diferență fizică între ele. În această litografie vedem o critică destul de la vedere a mondenității franceze.

În gravura „Cum să fii acceptat în societatea bună” vedem un chip încovoiat, sărăcăcios, de prost gust, al unui tânăr care-l privește persiflant pe un muncitor zdravăn cu o ținută dreaptă. Unul e antipodul vizibil al celuilalt, Gavarni parcă plasează la mijlocul celor doi o oglindă strâmbă, transparentă.

Masca exhibiționistă a realității

Dacă masca e îmbrăcată de cele mai multe ori ca să ascundă ceva, la Paul Gavarni se creează un efect invers, el parcă vrea să o scoată în prim-plan, s-o etaleze, urmărește să creeze un fel de mască exhibiționistă a realității, subliniind grotescul pe cât de transparent, pe atâta de ascuns. Nu întâmplător a ilustrat și antologii colective de genul „Diavolului în Paris”, în cadrul căreia erau și texte semnate de Balzac, George Sand sau Charles Nodier. A ilustrat și romanul lui Eugene Sue „Jidovul rătăcitor” (1843), un volum de povești de Hoffman (1843) și prima ediție a operelor lui Balzac (1950). Criticii chiar scriau că aceste cărți „își datorează succesul litografiilor expresiv și talentat realizate ale lui Gavarni”, ceea ce în cazul ultimelor două volume este, fără îndoială, o exagerare. Prima monografie despre Paul Gavarni a fost scrisă de către frații Goncourt, prietenii pictorului, în anul 1873.

Anatol Grosu