Mândria prostească de sine

Semne diacritice

Dodon face o gaură în cerul lingvisticii recunoscând, în sfârșit, că experimentul sovietic a eșuat, că vorbim aceeași limbă și în România, și în Republica Moldova. „Fie că îi spunem moldovenească…, fie că îi spunem română… – e aceeași limbă și e a noastră. Nu trebuie să ne dezbine limba care, de fapt, ne unește”, constată el filosofic, cu ocazia sărbătorii „Limba noastră cea română”. Dodon s-a referit la realitățile din Republica Moldova, dar rolul unificator al limbii este transfrontalier, se manifestă pretutindeni, chiar dacă „semipreședintele” nu s-a gândit și nu agreează ideea reunirii.

Un pas înainte?

În aparență, Dodon face un pas înainte, pentru care, în URSS, ar fi plătit cu funcția și carnetul de partid, în cel mai bun caz. De acum, socialiștii nu-i vor mai putea speria pe alegătorii lor cu pericolul „românizării”, liderul PSRM recunoaște, indirect, că era vorba despre un obiectiv inventat, mincinos, fals, că a lupta împotriva „românizării” înseamnă a lupta împotriva culturii și „limbii noastre”, împotriva Republicii Moldova.

Nu sunt însă sigur că Dodon a urmărit concilierea lingvistică, că vrea să pună capăt războiului glotonimic. La o privire mai atentă, această „concesie” nu arată a concesie, ci a șmecherie, a manevră tactică. Recunoscând ceea ce e evident, el vrea astfel să egaleze un adevăr cu o minciună, să-i confere acesteia valoare „alternativă”. Și, din păcate, dl Michalko, Ambasadorul UE la Chișinău, s-a lăsat prins în acest joc dodonic al „adevărurilor alternative”, omologate și prin constituirea alianței ACUM-PSRM, vorbind, la 31 august, despre „limba noastră”, evitândă să spună „limba română”.

Setați pe dezbinare și ură

Jucând pe sentimente provinciale, pe ignoranță, pe orgolii județene, propaganda comunisto-sovietică, mai eficientă decât cea nazistă, după cum se convinge astăzi toată lumea, a încercat să-i facă să creadă pe românii de dincoace de Prut că vorbesc o limbă deosebită de cei de peste Prut. Și, parțial, a reușit. Nimănui nu i se părea atunci ciudat că, în loc să caute, cum e firesc, ceea ce unește lumea, întreaga cohortă de lingviști, istorici, arheologi, antropologi din RSSM era setată pe „invers”, pe dezbinare, pe ură, pe fobie, pe specularea unor deosebiri dintre „limba moldovenească” și limba română, dintre românii moldoveni și românii munteni, dintre populația de dincoace și dincolo de Prut.

Fiindcă veni vorba, o „savantă”-antropolog (antropologă? antropologă?), de la Academia de Științe a RSS Moldovenești a reușit în acea perioadă să „descopere” diferențe remarcabile dintre craniile moldovenilor și muntenilor. Unde o fi aplicând ea studiul respectiv azi? „Limba moldovenească” este consecința acelei perioade, ca și pretențiile de vechime ale moldoveniștilor.

Nu aș fi scris acest text, dacă nu l-aș fi auzit, sâmbăta trecută, pe un vecin, intelectual rus, afirmând cu aplomb că „limba moldovenească a apărut înaintea limbii române”, încercând să-mi excite „patriotismul”, îndemnându-mă să rezist în fața „românizării”. Tupeul unor persoane care nu ne vorbesc limba, dar se apucă să ne dea sfaturi lingvistice este pe măsura intelectului unor localnici care se mândresc că „limba moldov`nească îi mai veche decât limba română”. E dificil în asemenea cazuri să stabilești dacă ai în față o victimă dublă a spălărilor pe creier și a aversiunii față de cititul cărților sau o sculă a imperialismului rus, de tipul lui Dodon.

Toate graiurile, nu numai cel moldovenesc

Adevărul e că noi nu mai folosim demult limba lui Ureche, Costin, Neculce, noi vorbim, ca și cei de dincolo de Prut, limba lui Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Arghezi…, limbă care s-a numit și s-a dezvoltat ca „limba română”, alimentându-se din toate graiurile dacoromâne, nu numai cel moldovenesc, ci și muntenesc, ardelenesc, bănățean… E o limbă cultivată, asupra căreia au lucrat nu doar scriitorii, dar și filologii, lingviștii, istoricii, Academia Română de la constituirea ei, elaborând norme și standarde academice, reguli gramaticale, sintactice, ortografice, ortoepice, dicționare explicative, de sinonime etc., dându-i o formă cât mai frumoasă, care să ne ajute să comunicăm, să ne ținem împreună.

Aflați în „temnița popoarelor”, fără biserică, fără școală în limba lor maternă, basarabenii au apelat și ei, atunci când au avut posibilitatea, la limba română, trimițindu-și copiii la studii în România, aducând de acolo manuale, literatură, ziare, reviste. 93 la sută din românii din Basarabia nu știau carte. Cum puteau ei să se informeze, să asimileze realizările din diferite domenii, decât prin intermediul limbii ruse sau al limbii române, „importând” de peste Prut lexicul literar, gramatica și toată „infrastructura” necesară pentru utilizarea corectă a unei limbi.

După Unirea din 1918, „limba română a fost introdusă cu de-a sila în instituţii şi şcoli, din care pricină basarabenii, necunoscând această limbă, nu puteau lucra nici în instituţiile de stat, nici în şcoli”, se spunea în „Istoria RSS Moldovenești” (p.257), editată în 1970. Prin felicitarea sa din 31 august, Dodon infirmă, accidental, această minciună cât URSS de mare. Faptul în sine al publicării unei asemenea enormități e o dovadă că regimul ocupant nu accepta alternative la „adevărul” pe care îl stabilise cu forța terorii.

Fraudă la nivel de stat

Dar și după 1944, în școlile din RSSM a revenit limba română, chiar dacă în grafie chirilică și cu niște reguli de punctuație proprii limbii ruse (de exemplu, era obligatoriu să pui virgulă înainte de conjuncția „că”). „Pretinsa limbă moldovenească” din RSS Moldovenească” nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de alfabetul chirilic românesc folosit timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României…”. Constatarea îi aparține reputatului filolog italian Carlo Tagliavini, în cartea „Le origini delle lingue neolatine”, 1964 (a patra ediție), p. 303.

Iar „Dicționarul Explicativ al Limbii Moldovenești”, editat la Chișinău, în 1977, era, de fapt, un plagiat, cu litere chirilice, din DEX, editat la București. Era o fraudă la nivel de stat.

A folosi limba română, numind-o altfel, după placul Moscovei sau al unor ignoranți, „patrioți” de stână, înseamnă a comite un furt intelectual, înseamnă a-l sfida, a-l scuipa pe Eminescu și pe ceilalți înaintași pe care îi considerăm „clasici”, înseamnă a-i desconsidera pe nenumărații cercetători care au contribuit la enorma structură care se numește limba română. Clasicii noștri sunt clasici ai literaturii române. Nu e culmea absurdității, a prostiei fudule să pretinzi, ca un Dodon, că știi mai bine decât ei în ce limbă și-au scris operele? Ei ar protesta, cum protesta Grigore Vieru și cum protestează toți scriitorii din Republica Moldova, toți filologii și lingviștii, toți academicienii, când li se atribuie că ar aparține altei literaturi decât celei române, chiar dacă își asumă și un specific local, când se ignoră declarațiile lor că limba vorbită în spațiul pruto-nistrean este limba română.

În spațiul limbii române

„Dreptul poporului de a-și numi limba cum dorește el”, după care se văd urechile interesului imperial rus, nu poate fi mai presus decât adevărul, decât dreptul la proprietate intelectuală. Da, un „popor” are dreptul să aleagă numele limbii pe care o vorbește, cu condiția că a salvat-o și a cultivat-o de sine stătător. Dar nu a fost așa.

Ruptă din punct de vedere politic din corpul românimii, Basarabia (Republica Moldova) s-a menținut prin voința și acțiunile elitei sale în spațiul limbii române. Aceasta e marea noastră realizare, de care ne-am bucurat pe 31 august. E o rușine și o crimă, din punct de vedere moral, să profiți de niște cetățeni nepregătiți, să le inoculezi, în numele unui scop politic, oricât de motivat ar părea acesta, în numele unei „statalități” inventate, niște idei false, niște minciuni, chiar dacă acestea îi sporesc „selfesteem”-ul și mândria (prostească) de sine.