Mai mult decât un spectacol-document

Constatare // Spectacolul după cartea regretatului Alexei Vakulovski, „În gura foametei”, este mai mult decât un spectacol-document

Pe 6 iulie, s-a încheiat stagiunea Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Deloc întâmplătoarealegerea spectacolului – „Copiii foametei. Mărturii”, în regia Luminiței Țâcu –, având în vedere că pe 6 iulie 1949 a avut loc cea mai mare deportare a populației basarabene din perioada comunistă. Nu mă voi opri la detaliile ce țin de istorie, ci voi face o „mărturie”, ca să zic așa, a celor văzute.

O inimă comună

Imediat ce intri în sală, căutându-ți rândul și locul, în fundalul scenei se văd acei nouă protagoniști, stând pe trei bănci lungi asemenicelor care se întâlnesc la țară, lavițele depe la parastase. Actorii sunt îmbrăcați cu toții în negru. Bărbații - la costum, iar femeile - în rochii lungi, fiind creată atmosfera unei așteptări. Actorii vorbesc între ei, gesticulează, se scarpină, cu alte cuvinte, trăiesc cu naturalețe în scenă, așa de parcă evenimentul nu poate începe până nu vin toți invitații. Între timp, se aude sunetul ritmic, parcă al unei toace, ca și cum ar bate o inimă. O inimă comună, un ritm oarecum firesc. Scena este acoperită de strujitură, iar pe mijlocul ei se află un oberliht prăfuit.

Reîntregirea generațiilor

Regizoarea Luminița Țâcu spune într-un interviu că acest spectacol este mai degrabă un apel la memorie, decât teatru propriu-zis, ceea ce mi-a adus aminte de romanul de nonficțiune al lui Truman Capote „In coldblood”,în care fiecare cuvânt este adevărat.Acest spectacol produce un soi de restartare a gândirii colective, vorba lui Jung, o trecere a evenimentelor din ’46-’47 spre o zonă estetică, producând reciclarea realității documentaristice într-una strict personală. Altfel spus, trecutul nostru istoric iese din manual și se produce reconectarea la generația depatriată. Iar acest efect se dezvăluie în toată splendoarea cu fiecare pas pe care-l fac actorii spre spectatori pe parcursul spectacolului. Reîntregirea generațiilor, regăsirea acelui grad zero al neamului.

Arta omului aflat la limită

„Copiii foametei. Mărturii” e poate tocmai direcția potrivită care duce spre acel teatru sărac al lui Jerzy Grotowsky, care la el, cu siguranță, înseamnă ușor altceva, dar acest spectacol pare să fie un prim pas pentru teatrul basarabea spre un teatru sărac. Și această impresie nu mi s-a creat doar din cauza sărăciei decorului, ci și datorită faptului că mișcarea scenică, gesturile actorilor sunt ascetice, astfel regăsindu-se latura ancestrală a celui înfometat. Arta celui care-și economisește forțele pentru a-și spune povestea până la capăt, arta omului aflat la limită, arta celui care a ieșit mutilat din ghearele morții.

Mărturia unui om care nu emite judecăți

Mă voi opri puțin asupra a doi actori care mi-au atras atenția în mod deosebit.Mă refer la actorii Diana Decuseară și Alexandru Pleșca. Rolul Dianei Decuseară este al unei profesoare care joacă și rolul unui dirijor în cadrul spectacolului. E un termen convențional, dar deschiderea tot ea o face. Maturitatea cu care vede ea acest spectacol și-a lăsat amprenta și asupra rolului pe care-l interpretează. „Ne-am propus să nu aducem patos şi trăire foarte multă, foarte multe lacrimi, dar ne-am propus să aducem o istorie”, zice actrița. Și, într-adevăr, rolul ei și-l interpretează fără patos, e fluent, direct, natural. Este mărturia unui om care nu emite judecăți, ci ia viața așa cum îi este dată, ceea ce face ca povestea să fie trăită credibil. Ei îi revine partea grea, deschiderea spectacolului, s-ar părea că tonul pe care îl dă poate să schimbe cursul reprezentației. Nu degeaba ei îi revine și rolul de dirijor.

Purificarea dramei

Rolul pe care-l interpretează Alexandru Pleșca este de o cu totul altă factură, el parcă trece dincolo de istorie/poveste sau de tragedie/comedie, încât atunci când e de râs nu poțisă nu râzi. Deși spectacolul, vrând-nevrând, impune o convenție de receptare mai curând dramatică, cu toate astea, povestea personajului său trece într-un dincolo de evaluare. Și-a asumat riscul de a spune povestea mai întâi de toate, fără a-și supraevalua suferința, fără a o scoate în prim-plan. Iar umorul pe care-l creează actorul nu e deloc un răspuns firesc al spectatorului la efectul de autocenzurare a râsului, ce se face resimțitpeparcursulspectacolului, ci e unulcare se trage de altundeva, poatechiar din fondullăuntric al neamului. N-am trăitfoametea, dardacă o fi s-o trăiesc, așvrea s-o experimentez așa ca personajul lui Alexandru Pleșca. E foamea celui care s-a distanțat senin, nerămânându-i decât povestea în forma ei pură, fără accente excesive pe latura dramatică a textului sau pe cea didactică. E de departe cea mai bună interpretare din acest spectacol și nu-i doar atuul textului pe care-l interpretează, e ceva mai mult, actorul transcendetextul, purificându-i drama. E o foamete trăită poate chiar de personajul Alexandru Pleșca. Numai ceea ce a fost trăit autentic poate fi redat mai cu umor, mai detașat, dacă vreți.

Așadar, spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”, după cartea regretatului Alexei Vakulovski, „În gura foametei”, pe care am putut-o citi de la unul dintre fiii săi, este mai mult decât un spectacol-document, e traducerea experiențelor trăite într-un limbaj pur, fără înfrumusețări stilistice, un limbaj care se trăiește abia atunci când orice estetism este de prisos. E limbajul părinților noștri. O utopie a istoriei personale. Și poate doar aducând în prim-plan istoria noastră personală,putem ajunge la ființa ce este să fie, cum ar spune Noica. Mărturisind-o.

Anatol Grosu