Maestrul Ion Caras, la 75 de ani: Fotbalul este mai curând o artă

Poate acum un an, într-o bună dimineață, l-am întâlnit dintr-o simplă întâmplare pe Maestrul Ion Caras în troleibuzul care îl ducea spre Academia de fotbal „Radu Rebeja”. Luându-mi inima în dinți, m-am apropiat de dumnealui, l-am salutat și l-am întrebat: ,,Domnule Ion, mai țineți minte golul splendid pe care i l-ați marcat lui Kramarenko de la ,,Neftci” Baku, în iunie 1973?”. Maestrul, parcă ușor surprins, a surâs blând: ,,Cum să nu…”. Și a început să depene amintiri… ,,Era taman ziua de naștere a soției mele, iar antrenorul Victor Gheorghievici Korolkov mi-a spus înainte de meci: ,,Ion, azi este ziua de naștere a soției tale… haide, fă-i un cadou, în meciul de azi …”. Și Maestrul, în acel meci, a dat un gol de toată frumusețea, prinzându-l pe picior greșit pe cunoscutul portar al oaspeților. Apropo, astăzi, în Azerbaidjan, se acordă o mențiune anuală specială în numele lui Serghei Kramarenko, pentru cel mai bun portar al anului în campionatul țării. A fost un gol de maestru, un gol marcat cu finețe. Să înscrii un gol în cinstea zilei de naștere a soției și spre bucuria nestăvilită a stadionului arhiplin e ceva!.. Și cum să nu fie fotbalul o artă…

I-am mai mărturisit Maestrului Ion Caras cât de mult am admirat și alte goluri marcate de domnia sa. Bunăoară, mi-am adus aminte și de golul senzațional, dintr-un voleu, de la o distanță de vreo 35-40 de metri (mingea avea o viteză, cred, de vreo 120 km pe oră), la vinclu, cum se spune, în poarta apărată de renumitul portar (inclusiv prin abilitatea sa fenomenală de a sări) lituanian Vaclovas Jurkus, în august 1980, pe Stadionul Republican. Experții spun că atunci când mingea zboară în colțul de sus al porții înseamnă că jucătorul este de mare clasă și și-a pus în valoare toate aptitudinile sale. Astfel de șuturi nu pot fi apărate. Microbiștii mai zic, în asemenea cazuri, că mingea ștergepăianjenul de la colțar, adică în locul porții unde se îmbină stâlpul cu bara transversală. Ce gol de zile mari…Îmi mai răsună în sufletul meu și azi ovațiile și bucuria suporterilor… Fără tăgadă, fotbalul este o artă…

Și, desigur, aș putea aduce încă multe exemple, pentru a confirma faptul că Maestrul Ion Caras a jucat fotbal cu pasiune, cu dăruire, dând dovadă, la orice meci, de iscusință, bărbăție, caracter, voință și pe deasupra și de eleganță. Pentru asemenea jucători, precum era domnia sa, ne duceam la meciuri, nu scăpam nicio etapă. Mergeam așa, cum ai merge la o piesă de teatru, de dragul unui actor iubit, sau la un concert a unei mari orchestre pentru a admira vioara întâi. Fiindcă și fotbalul este o artă…

Când mingea ajungea la piciorul Maestrului, în preajma careului, eram cu sufletul la gură… Avea Maestrul o lovitură de la distanță bine pusă la punct (mai târziu am aflat că Maestrul rămânea încă circa 30 de minute după fiecare antrenament pe gazon ca să-și cizeleze și mai bine șutul său trăsnet)… Parcă aș auzi și acum, ca un ecou, vocea regretatului Efim Josanu, care comenta meciurile cu atâta dragoste și artistism, într-o limbă română impecabilă (ne învăța limba română și pe calea fotbalului!): ,,Hai, Ion Caras! Șut și GOL!”.

Bineînțeles, am discutat și despre fotbalul de azi. De pildă, Maestrul mi-a spus că e o eroare astăzi să nu mai fie la modă cantonamentele, cum erau odinioară. De asemenea, Maestrul și-a exprimat regretul față de faptul că fotbalul se comercializează tot mai mult. Și totuși fotbalul trebuie să rămână o artă…

L-am admirat pe Maestru și în calitatea sa de antrenor al selecționatei Republicii Moldova, la cârma căreia a pus suflet în echipa națională, promovând-o în lumea mare. De fapt, a fost primul antrenor al naționalei de fotbal, și a fost unul de succes.

Printr-o fericită întâmplare, l-am mai întâlnit pe Maestru încă o dată în troleibuz și am continuat dialogul… Și aș fi vrut să-l mai întâlnesc, căci atâtea aș mai vrea să-i mai spun: cum în copilăria noastră fotbalul era ca o religie, cum ne adunam copiii din mahala să susținem legendara echipă ,,Nistru” în jurul unui televizor micuț din sat, cum așteptam la colțul străzii să vină moș Pintilie-poștașul să aducă presa cu știri și amănunte fotbalistice, cum uneori o etapă de campionat era pentru noi ca o etapă de viață…

Sunt convins că Maestrul este și astăzi dedicat sportului-rege (deține Licență PRO UEFA de antrenor) și că tot mai urcă pe o scară cu discipolii săi, cărora le transmite tainele artei fotbalistice. Și e un lucru admirabil și temerar, căci, vorba unui cunoscut intelectual polonez, în vremurile noastre unii vor doboare scări cu Maeștri cu tot…

Vă mulțumim, Maestre, pentru sărbătorile ce ni le-ați dăruit, pentru zilele obișnuite prefăcute în duminici, pentru energia însuflețitoare pe care ne-ați transmis-o de atâtea ori!

La mulți ani Maestre! Sănătate, multă bucurie de la cei dragi și apropiați, energie, viață lungă, toate visele legate de fotbalul nostru național, căruia v-ați consacrat și continuați să vă dedicați, să se împlinească înzecit!

Gheorghe SOLTAN,

doctor în istorie, diplomat, vechi microbist