lulian Mares // Diplomaţia vaccinurilor

În perioada Războiului Rece, forța armată a fost argumentul la care au recurs super-puterile rivale, URSS și SUA, pentru a-și menține relațiile de patronaj, prin vânzarea preferențială de armament către unele state sau prin folosirea coercitivă a acestuia pe direcția altora. În același timp, competiția globală s-a manifestat în știință, în cultură, în sport, liantul acestor domenii fiind diplomația exercitată de ambele părți.

O schimbare esențială survenită de atunci și până acum este percepția mult mai critică a opiniei publice asupra conflictelor militare și asupra oricărui eveniment soldat cu un număr mare de morți. Agresiunea rusă asupra Ucrainei sau pandemia de Covid-19 demonstrează, însă, puterea obișnuinței: odată depășit șocul inițial și prelungită perioada în care survine faptul reprobabil sau regretabil, apare reacția de adaptare, prin acomodare la abuz. Acest principiu funcțional e valabil și în cazul statelor, se aplică prin rescrierea istoriei și manipularea activă a elementelor sale factuale. Uitarea adevărului convine agresorului.

Exemplu foarte recent stă declarația președintelui maghiar Janos Ader, prilejuită de participarea la lansarea Platformei Crimeea de către omologul Volodimir Zelenski, anume echivalența pe care a făcut-o între ocuparea Crimeii și pierderea Transilvaniei prin Tratatul de la Trianon[1]. Locul unde și-a plasat gestul a fost bine ales, căci astfel a urmărit să submineze proiectul ucrainean, să fie util intereselor Rusiei, să lezeze România și, mai presus de toate, să denigreze efortul diplomatic din 1920 și din 2021.

Concurența bipolară americano-sovietică a dispărut și în locul ei s-a instaurat una multipolară, în care percepția publică a devenit un factor de importanță egală cu forța armată în luarea deciziilor politice având ca obiect utilizarea acesteia din urmă. Adaptarea intervine și aici, de această dată la noile exigențe de PR geopolitic, adesea fiind de preferat exercitarea sublimată a violenței între state și abia în ultimă instanță, a violenței propriu-zise. Șantajul energetic nu mai e un eveniment excepțional, cum au fost crizele petrolului din secolul trecut, ci o stare de fapt permanentizată, iar pandemia de Covid-19 a deschis un nou capitol – confruntarea globală cu „arme” medicale.

Caleidoscop geopolitic

Vaccinul Sputnik V a fost autorizat pentru export[2] la 11 august 2020 de către Centrul Național pentru Microbiologie și Epidemiologie Gamaleya, anunțul aferent fiind făcut de însuși președintele Vladimir Putin. Numele a fost ales pentru dubla sa valoare de simbol: URSS a lansat primul satelit al lumii în anul 1957, iar Federația Rusă, ca succesoare asumată, a realizat primul vaccin împotriva pandemiei de Covid-19. Livrarea sa a început în decembrie 2020, cel dintâi client fiind Belarusul[3].

Ca și satelitul sovietic, vaccinul rusesc a declanșat o competiție la care au luat parte statele și companiile producătoare, detașându-se două tabere rivale, fiecare cu aliații săi: SUA și Marea Britanie versus Rusia și China. În scurt timp, a apărut și denumirea pentru reeditarea pe tărâm medical a cursei spațiale – „diplomația vaccinurilor”.

Observatori ai acestei forme de diplomație au remarcat că Moscova și Beijingul au preferat, în prima jumătate a anului curent, să întârzie vaccinarea propriilor cetățeni și să accelereze exporturile, pentru a-și consolida poziția în raport cu competitorii occidentali[4]. Prevalența deciziei politice a fost pusă pe seama faptului că SUA, Rusia, China propun modele de organizare politică globală distincte și incompatibile[5], a căror confruntare non-militară a ajuns probabil să fie inerentă, continuă și ireversibilă. Întârzierea remarcată în cazul populației ruse pare să fie confirmată de avansul foarte scăzut din primele șase luni în rata de vaccinare: de la 1% în martie, la 10% în iunie, cu o recuperare accelerată în următoarele două luni, până la 24% în august anul curent[6].

Continuarea AICI.