„Lamentări” de pretutindeni

Premieră // Laboratorul teatral „Foosbook” şi-a început stagiunea cu spectacolul „Lamentări” de Krzystof Bizio, în regia Luminiţei Ţâcu

Trei femei contemporane (în persoana aceleiaşi actriţe, Snejana Puică) – bunica, mama şi fiica, îşi relatează povestea. Fiecare dintre ele se simte mizerabil şi fără viitor. „Poate sunt lamentările autorului, după destinul personajelor? Poate sunt lamentările personajelor? Poate este o lamentare universală?”, se va întreba retoric la începutul spectacolului directorul acestui proiect teatral, Mihai Fusu. În monologurile acestor femei se reflectă realităţile de azi, iar ceea ce li se întâmplă lor ar putea să i se întâmple oricui. Dacă nu aş fi ştiut că autorul piesei este polonezul Krzystof Bizio, aş fi băgat mâna în foc că e o producţie autohtonă.

Problema

Justyne, o femeie de 44 de ani, a fost concediată de la locul de muncă. Nu-i vorbă, îl cunoştea pe director, ar fi putut să-i bage o pilă, dar alţii îl cunoşteau mai bine. Lamentările eroinei depăşesc nivelul primar de tânguire şi văicăreală trecând în zona revoltei. Justyne izbucneşte în nemulţumirea ei şi denunţă mecanismul putred (pe care, de altfel, până acum l-a tolerat) după care funcţionează instituţiile statului, acestea reproducând imaginea societăţii în ansamblu: „Cel mai mult mă enervează minciunile! Le vedeam şi înainte, doar că acum nu le mai suport. Vorbăria asta goală la radio, la televizor – comuniştii, democraţii, liberalii! Unii le fac rost de posturi copiilor în consiliile de conducere, iar alţii le cumpără case cu bani furaţi! Pentru ce toată minciuna asta!?”.

Negăsind un răspuns plauzibil la această întrebare, dar şi la propria concediere, eroina caută „rădăcinile răului” în propria persoană. Desigur că vinovată de toate se face chiar vârsta pe care o are, cu ridurile fireşti, cu cei doi peri de pe bărbie. „Cu aşa peri nu poţi ieşi printre oameni şi căuta de lucru. Nu mă vor nici ca femeie de serviciu. Acum e nevoie de oameni noi, tineri, nu ramoliți ca mine!”. În mod subtil şi indirect, Justyne trage alarma faţă de aceste maşinării statale care te consumă până când storc toată tinereţea, energia şi potenţialul din tine, ca mai apoi să te arunce peste bord ca pe un balast.

Soluţia

„Pentru a-şi îmbunătăţi starea de spirit”, la sugestia unui psihoterapeut (medici care şi-au făcut meserie pe nefericirile şi necazurile altora, lasă să se înţeleagă eroina), a luat în grijă o pisică fără adăpost. Îndemnul medicului era să observe şi să înveţe de la acea pisică de cât de puţine lucruri are nevoie în viaţă. Justyne ajunge la concluzia că ceea ce o poate salva este aspectul său exterior. Şi anume, hainele de marcă foarte scumpe, care să o transforme în ochii celorlalţi şi să-i procure respectul de sine, dar şi a celor din jur. („Când voi intra într-un birou, toţi se vor uita altfel la mine.”) Din acest motiv, ea ajunge să trăiască obsedant şi aproape epidermic, cu tremur în membre şi insomnii („Încercam să adorm şi vedeam în faţă eticheta.”), dorinţa de a-şi procura un mantou de lux şi preţul acestei plăceri. Chiar şi în somn, visele sale, ca la Freud, ascund refularea acestei dorinţe. Până la urmă, din lipsa banilor, Justyne fură mantoul din centrul comercial. Ajunsă acasă, însă, îl foarfecă şi îl aruncă din cauza mustrărilor de conştiinţă.

Tinereţe versus senectute

În vârstă de 18 ani, fiica Justynei, Anna, ştie un lucru: fie eşti tânăr, frumos şi bogat, fie eşti un nimeni. Anna are un vis simplu, să aibă bani pentru o pereche de blugi cu dungă aurie şi paiete roşii pe care i-a zărit în vitrina unui magazin. Pentru a obţine ceea ce-şi doreşte, se dedă jocurilor amoroase cu fostul iubit. Lumea Annei e una a drogurilor, a petrecerilor frenetice în cluburi de noapte. Lamentările ei se reduc la veşnicul conflict dintre generaţii, „părinţi-copii”, cu toate derivatele ce le implică această relaţie.

Sophie, bunica Annei, vorbeşte cât e ziua de lungă cu soţul decedat, polemizează cu acesta, face glume şi îi povesteşte vrute şi nevrute, de parcă acesta ar fi viu. „O să-ţi schimb piatra de pe mormânt. Tu întotdeauna ţi-ai dorit marmură neagră. Vom planta copaci în jurul mormântului tău ca să nu mai bată vântul.” Sophie este sigură că a descoperit sistemul de loterie şi aşteaptă anul, ziua în care se vor repeta cele şapte cifre. Până la urmă, eroina este ucisă cu bestialitate de către doi tineri care luaseră de bune faza cu loteria şi se aşteptau să găsească în casa bătrânei milioanele câştigate la jocurile de noroc.

Monologurile celor trei femei nu se intersectează. Fiecare rămâne în singurătatea sa, cu problemele sale. În pofida recuzitei sumare, actriţei Snejana Puică i-a reuşit să se tripleze, strecurându-se din pielea uneia în a alteia, înfăţişând distinct şi convingător drama celor trei poveşti. În esenţă, sunt de fapt trei generaţii care vorbesc implicit şi despre istoria Poloniei, cu tulburările social-politice pe care aceasta le-a cunoscut.