ISTORIE // Ziua Limbii Române: Documentul final al Marii Adunări Naționale din 27 august 1989 cerea în mod expres „să fie restabilite: numele istoric al poporului nostru - ROMÂN, dar și denumirea limbii lui – Limba Română”

31 august 1989: „Cine-ntâi îți fură scrisul, celelalte-ți ia apoi”

*Profesori „reciclați” de sovietici și gramatică în baza alfabetului chirilic pentru elevi

*Cronicarii, Eminescu sau Creangă, „confiscați” cu falsuri și mistificări

*„Cum mințitu-m-ai, strâmb dascăl,/ Scrisul meu că mi-i străin”

*„Veșmântul ființei noastre”

*„Scrisoarea celor 66”

*1989: un an trăit „cu sufletul la gură”

*„Vin din munții latiniei,/ Deci, și scrisul mi-i latin!”

*31 August 1989: Ora astrală a Limbii Române?

În cadrul unei ședințe a Sovietului Suprem al RSSM, președintele Mircea Snegur a emis ipoteza, confirmată de evenimentele ulterioare, că „grevele se desfășoară conform unui scenariu bine regizat și ele-s doar un capitol dintr-un program mai amplu de torpilare a progreselor democratice în Moldova”. Anume din acest motiv liderii Frontului Popular din Moldova – Ion Hadârcă, Leonida Lari și Nicolae Dabija - s-au văzut nevoiți să iasă în fața mulțimii indignate și să încerce să o convingă „să nu pierdem măcar ceea ce am obținut”, că „nemulțumitului i se ia darul”, de aceea „trebuie să prețuim toate aceste mari daruri pe care le-am obținut într-o singură zi, la 31 august 1989”.

Este un fapt istoric și incontestabil că aflarea populației Basarabiei timp de aproape o jumătate de secol sub ocupație sovietică (iunie 1940 – iunie 1941; august 1944 – 27 august 1991) i-a blocat în mare măsură ori i-a atenuat identitatea firească – etnică, lingvistică, culturală și religioasă – impunându-i-se în schimb o alta, fie străină și opusă propriei identități, fie falsificată. La fel de adevărat este și faptul că ocupația sovietică n-a fost doar militară și politică, ci și culturală și identitară, iar valorile culturii naționale au suportat un tratament demolator și opresiv, fiind înlocuite cu altele, de proveniență externă, sovietică și comunistă.

Principalii factori care au determinat modificările conștiinței identitare individuale și colective a populației Republicii Moldova, pe parcursul celor aproape 50 de ani de comunism, au fost următorii:

·Seriile de deportări în valuri succesive operate de regimul comunist în vederea exterminării oricărei gândiri și inițiative liberale;

·Colectivizarea forțată a gospodăriilor țărănești individuale, dislocarea profundă a satului basarabean tradițional, asimilarea de către lumea rurală în obiceiurile și mentalitățile ei tradiționale a unor elemente nespecifice, care au tulburat considerabil „cosmicitatea” organică a universului rural, patriarhal și conservator;

·Industrializarea de tip colonial și umplerea orașelor cu o populație eterogenă și heteroclită, dezrădăcinată din mediul ei originar;

·Foametea cu întregul ei cortegiu al ravagiilor acesteia;

·Vânătoarea de idei liberale, începând cu cele ce țin de cultura și istoria națională și terminând cu cele care contribuie la formarea personalității umane;

·Prelucrarea continuă și metodică a populației prin diverse unelte și mijloace ideologice rafinate, inclusiv prin coruperea directă a moralității;

·Distrugerea instinctului proprietății private, care, se știe, e cel mai puternic și mai productiv în ființa umană, la fel ca munca și respectul sacru față de produsul muncii altora;

·Propaganda viitorului himeric al orânduirii comuniste, ce urma a fi instaurată nu numai la scară națională, ci chiar mondială.

Profesori „reciclați” de sovietici și gramatică în baza alfabetului chirilic pentru elevi

În Basarabia, Kremlinul nu a făcut decât să continue și să perfecționeze intensa politică de rusificare, practicată de autoritățile țariste încă din zorii expansiunii imperiale.

Astfel, deja la 12 august 1940, la doar 10 zile de la proclamarea RSS Moldovenești (2 august 1940), sistemul educațional românesc din Basarabia a fost reorganizat după modelul sovietic, fiind adoptată hotărârea Comitetului regional din Moldova al PC(b) din Ucraina și a Consiliului Comisarilor Poporului din RSSM „Cu privire la reorganizarea școlilor din Basarabia Sovietică”, prin care învățământul românesc din Basarabia era înlocuit cu un sistem nou, sovietic, de învățământ public. Conform „Instrucțiunilor privind organizarea activității școlilor din Basarabia Sovietică” (15 august 1940), în școlile cu predare în limba română, elevii din clasele I urmau să studieze gramatica în baza alfabetului chirilic, în timp ce în celelalte clase era menținută, provizoriu, grafia latină.

Urmărind să-și asigure loialitatea și suportul cadrelor didactice în intenția de sovietizare și de îndoctrinare a sistemului de învățământ românesc din Basarabia, Consiliul Comisarilor Poporului din RSSM a organizat, începând din 19 august 1940, cursuri de „reciclare” a 2 000 de învățători, familiarizându-i inclusiv cu prevederile Constituției staliniste și cu Istoria Partidului Comunist (bolșevic) din URSS.

Invocându-se o pretinsă „superioritate a școlii sovietice față de cea românească”, în vara anului 1940 s-au făcut pași decisivi în direcția lichidării sistemului românesc de educație afirmat în Basarabia interbelică și înlocuirii lui cu modelul sovietic.

Cronicarii, Eminescu sau Creangă, „confiscați” cu falsuri și mistificări

La indicațiile Moscovei, elementele rusofile din rândurile scriitorilor și istoricilor din Moldova sovietică au încercat, fără succes, să acrediteze ideea lipsită de orice suport științific a existenței unei culturi și istorii distincte a Moldovei dintre Prut și Nistru, separate de cultura și istoria României, respectiv ale Moldovei dintre Carpați și Nistru. Presărate la tot pasul cu falsuri și mistificări, tentativele de acest gen frizau adesea absurdul, precum declararea drept „moldovene” a unor personalități fără de care literatura română n-ar exista – începând cu cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, continuând cu Costache Negruzzi și Vasile Alecsandri, până la Ion Creangă și Mihai Eminescu – născute toate pe teritoriul Moldovei ce nu a intrat niciodată în componența Rusiei.

Cu toate acestea și în pofida tuturor tentativelor de deturnare a scrisului și menirii sale, cultura română în Moldova sovietică a evoluat treptat, din anii 1954 - 1956, când a survenit o timidă liberalizare și, mai cu seamă, în ultimii ani ai perestroikăi gorbacioviste, când s-au creat condiții mai prielnice pentru redeșteptarea conștiinței naționale inclusiv în spațiul dintre Prut și Nistru. La 18 - 19 mai 1987, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor a ales un nou comitet de conducere în care au fost incluse personalități ce vor juca un rol proeminent în ampla mișcare națională din acea perioadă – Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Vasile Vasilache, Nicolae Esinencu, Ion Vatamanu, Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă.

Ca urmare a acelui eveniment, în centrul atenției mișcării naționale din 1988 - 1989 se va situa, în primul rând, problema limbii naționale a românilor basarabeni.

„Cum mințitu-m-ai, strâmb dascăl,/ Scrisul meu că mi-i străin”

Așa cum a fost concepută și proclamată în aprilie 1985, perestroika gorbaciovistă a urmărit obiectivul democratizării prin transparență a societății sovietice și cel al înfăptuirii reformelor economice radicale în vederea accelerării progresului URSS, considerându-se, în mod vădit eronat, că „problema națională la noi este rezolvată” (M. Gorbaciov), din care motiv „politica națională leninistă” urma a fi promovată și în continuare cu aceeași perseverență.

În numai câțiva ani, însă, pe fundalul unei impresionante mișcări de eliberare națională ce cuprinsese întregul imperiu sovietic multinațional, liderul sovietic s-a văzut nevoit să constate (septembrie 1989) că „problema națională în Uniunea Sovietică în ultimul timp s-a acutizat mult”. Practic, în toate republicile ex-sovietice, cu excepția Federației Ruse, lupta pentru libertatea națională și independența lor politică a început cu lupta pentru limbile etniilor băștinașe. Aceasta deoarece politica etnolingvistică a URSS leza flagrant drepturile general-umane ale etniilor neruse și, în primul rând, dreptul sacru al națiunilor la limbile lor materne. Este de remarcat, în această privință, că o minoritate rusolingvă de circa 25 de milioane de persoane, speculând cu dogme marxist-leniniste, cu pretinse valori socialiste și cu principiile unei utopice societăți comuniste, impusese limba rusă celor 14 națiuni băștinașe din republicile unionale, constituind împreună circa 95 de milioane de oameni.

În RSS Moldovenească, constrânși de revendicările tot mai insistente ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, precum și de mișcarea populară ce lua o amploare tot mai mare, CC al PCM și Consiliul de Miniștri au adoptat, la 26 mai 1987, hotărârile „Cu privire la îmbunătățirea învățării limbii moldovenești în republică” și „Cu privire la îmbunătățirea învățării limbii ruse în RSS Moldovenească”. Prima hotărâre stipula, pentru prima dată în istoria postbelică a RSSM, necesitatea „intensificării muncii politico-organizatorice în vederea lărgirii funcțiilor sociale ale limbii moldovenești” în viața republicii, fără a aduce însă vreo atingere obiectivului tradițional al „transpunerii mai depline în viață a principiului leninist al bilingvismului” și celui al „creșterii în continuare a rolului limbii ruse ca mijloc de comunicare între nații, ca limbă a prieteniei”.

Cu toate că hotărârile respective au fost considerate drept o primă victorie morală a scriitorilor asupra CC al PCM, conducerea de partid nu intenționa să redreseze substanțial situația lingvistică și culturală din republică. La una din desele, pe atunci, întâlniri ale scriitorilor cu conducerea de vârf a republicii, prozatorul Andrei Strâmbeanu i-a propus lui Simion Grossu, prim secretar al CC al PCM, un pariu original: să facă împreună o plimbare prin Chișinău și să i se plătească câte 10 copeici pentru fiecare din inscripțiile în limba rusă, iar lui Grossu – câte o rublă pentru fiecare din inscripțiile în limba „moldovenească”. Ca rezultat, pe fosta clădire a CC al PCM a apărut imediat și firma în limba română.

Deoarece interesele și obiectivele părților aflate în conflict erau diametral opuse, lupta în continuare s-a desfășurat conform unei logici a contrapunctului, cu presiuni progresive din partea opiniei publice și a Uniunii Scriitorilor, pe de o parte, și cu valorificarea unei tactici a tergiversării și amânării, din partea cealaltă.

„Veșmântul ființei noastre”

Un solid suport teoretic în sprijinul „mișcării pentru limbă și alfabet” de la finele anilor '80 a servit studiul-program al lingvistului, traducătorului și publicistului Valentin Mândâcanu „Veșmântul ființei noastre”, publicat în primăvara anului 1988 în nr. 4 al revistei „Nistru”, condusă de noul redactor-șef Dumitru Matcovschi. Autorul afirma deschis că „batjocorirea limbii materne era și este însoțită de fetișizarea servilă a limbii ruse”, spulberând totodată cu vehemență cele două mari neadevăruri: dogma „limbii moldovenești de sine stătătoare” și spectrul limbii române ca „dușmană a limbii moldovenești”. Veșmântul firesc al „limbii moldovenești” este alfabetul latin, concluziona autorul studiului.

După publicarea articolului lui Valentin Mândâcanu, baricadele au continuat a fi fortificate din ambele părți. Practic, în fiecare număr al publicațiilor „Literatura și Arta”, „Nistru”, „Învățământul public”, „Tineretul Moldovei” erau puse în dezbatere problemele limbii române din RSS Moldovenească. Totodată, articolele lui Vasile Bahnaru, Constantin Tănase, Ion Buga, Vlad Pohilă, Arcadie Evdoșenco, Nicolae Mătcaș, Ion Dumeniuc ș.a. au fost întâmpinate cu deosebită vehemență în presa de partid, care a depus eforturi disperate pentru a demonstra „avantajul” alfabetului chirilic față de cel latin.

S-a consumat, în acea perioadă, o enormă energie intelectuală pentru a convinge conducerea retrogradă a PCM și minoritățile etnice că suspiciunile precum că revenirea la alfabetul latin ar conduce la „analfabetismul” majorității populației sunt lipsite de orice temei; că alfabetul latin nu constituie o barieră în calea bunelor relații dintre populația titulară și minoritatea rusă; în fine, că formarea unei rețele atotcuprinzătoare de cursuri eficiente de limba română la Chișinău, Bălți, Tiraspol va contribui la integrarea efectivă a populației minoritare în mediul cultural al republicii, fără a-i crea un disconfort psihologic.

Proverbială și, totodată, ridicolă în sensul dezaprobării oricăror argumente în favoarea grafiei latine de către PCM, a devenit opinia exprimată de secretarul CC al PCM pentru probleme ideologice, N.F. Bondarciuk, în cadrul plenarei comitetului orășenesc de partid Chișinău din aprilie 1988, care a afirmat că „schimbarea alfabetului slavon poate să lipsească de știința de carte o bună parte din populație, să aducă o pagubă ireparabilă culturii sovietice moldovenești”. De aceea răspunsul nu poate fi decât unul: „Net, net i net!”.

În condițiile în care PCM se postase în opoziție fățișă față de revendicările populației majoritare, ba mai mult - alimenta și încuraja ostilitatea minorităților naționale prin răspândirea diverselor zvonuri false și tensionând astfel atmosfera din societate, Adunarea generală a scriitorilor din 27 mai 1988 a lansat un vibrant Apel către Conferința a XIX-a unională de partid, constatând „o stagnare înnoită” în Moldova, starea gravă a economiei, culturii și limbii române, rugându-l, în consecință, pe Mihail Gorbaciov să reprezinte la acel for interesele intelectualității moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce susțineau perestroika.

În fața atitudinii tranșante a scriitorilor, conducerea PCM a făcut o primă cedare importantă, după care a trecut într-o totală defensivă. Astfel, după Conferința a XIX-a de partid, Biroul CC al PCM a hotărât, în iulie 1988, să ia măsuri radicale „pentru studierea istoriei și problemelor dezvoltării limbii moldovenești”, constituind în acest scop o Comisie interdepartamentală a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM condusă de președintele acestuia, A. Mocanu, fixându-i drept sarcină studierea istoriei „limbii moldovenești”, generalizarea problemelor lărgirii funcțiilor ei sociale, elaborarea concepției dezvoltării ei în continuare.

„Scrisoarea celor 66”

O nouă etapă a luptei pentru oficializarea limbii române în Moldova de la est de Prut a fost inițiată în toamna anului 1988 de „Scrisoarea celor 66”, adresată Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM. Semnatarii Scrisorii atenționau Comisia asupra „caracterului tragic al situației culturale”, motivul de bază constituindu-l „degenerarea limbii moldovenești, dispariția treptată a funcțiilor ei sociale, eliminarea ei, intenționată sau inconștientă, din sfera conducerii, viața socială, știință, învățământul public etc.”. În consecință, autorii cereau Comisiei abolirea lingvisticii conjuncturiste – a „teoriei celor două limbi romanice” la nord de Dunăre. În cazul în care membrii Comisiei ar fi constatat, totuși, în pofida evidențelor, „deosebirea principială” a „limbii moldovenești” față de cea română, aceștia erau îndemnați să indice criteriul lingvistic conform căruia a fost stabilită această „deosebire” și să o ilustreze cu exemple concludente. În paralel cu argumentarea concordanței veșmântului latin cu „limba moldovenească” și a necesității oficializării acesteia ca limbă de stat pe teritoriul RSSM, Scrisoarea stipula în mod expres necesitatea asigurării, concomitent cu extinderea funcțiilor sociale ale limbii de stat, a funcționării libere a limbilor minorităților etnice, în conformitate cu necesitățile etno-culturale ale acestora.

„Scrisoarea celor 66” a avut un dublu efect pozitiv: a respins, pe de o parte, orice acuzații de „extremism” și „naționalism” în problemele limbii și grafiei latine, plasându-le exclusiv în domeniul dezbaterilor de ordin lingvistic, iar, în al doilea rând, prin aceasta a lipsit Comisia interdepartamentală de orice posibilități de manevră sau tergiversări ce se făceau deja vizibile.

1989: un an trăit „cu sufletul la gură”

Anul 1989 a fost trăit de locuitorii Moldovei, încă sovietice, „cu sufletul la gură”. Așa cum pe bună dreptate menționa alcătuitorul culegerii de studii „Istoricul an 1989”, Leonid Bucătaru, a fost un an „când ne-am trezit și am început a ne da seama că suntem și noi un popor, că avem și noi o istorie pe care aproape că n-o cunoaștem, că avem și noi o limbă frumoasă și bogată și, dacă va dispărea și ea, nu vom mai exista nici noi ca popor”. A fost, de asemenea, un an „când cu zecile și sutele de mii ieșeam în piață, veneam la mitinguri și ceream cu lacrimi în ochi limbă de stat și grafie latină” (L. Bucătaru).

Încă la finele anului 1988, în cadrul ședinței din 28 decembrie a Comisiei interdepartamentale pentru studierea istoriei și problemelor dezvoltării „limbii moldovenești”, fuseseră puse în dezbatere raportul directorului Institutului de limbă și literatură al Academiei de Științe a RSSM, prof. Silviu Berejan, „Cu privire la statutul lingvistic și social al limbii moldovenești” și cel al dr. A.M. Dârul „Legătura dintre caracterul romanic al limbii moldovenești și grafia latină”. În cadrul discuției la care au luat parte Mihai Cimpoi, Arcadie Evdoșenco, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Ion Borșevici, Anatol Eremia, Eliza Botezatu, Ion Const. Ciobanu ș.a., s-a constatat că „situația defavorabilă pentru prosperarea limbii moldovenești” poate fi redresată doar prin adoptarea unor măsuri de amploare urgente, una dintre cele mai arzătoare fiind „decretarea limbii moldovenești drept limbă de stat”.

Este necesar, se menționa în Hotărârea Comisiei interdepartamentale, „a se renunța la concepția cu privire la existența a două limbi est-romanice diferite, recunoscându-se identitatea lingvistică moldo-română”. Membrii Comisiei considerau, totodată, că se cerea soluționată și problema folosirii grafiei latine, care „este mai adecvată caracterului romanic al limbii moldovenești”.

„Vin din munții latiniei,/ Deci, și scrisul mi-i latin!”

Pe fundalul conștientizării cvasigenerale a adevărului că regimul sovietic de ocupație călcase în picioare demnitatea națională a românilor basarabeni și drepturile lor etnolingvistice imprescriptibile și că lichidarea acestei nedreptăți istorice era cu putință doar prin încadrarea lor activă într-o largă mișcare de renaștere națională și de democratizare a societății, circa 800 000 de oameni s-au întrunit, pentru prima dată în perioada postbelică, în cadrul unei Mari Adunări Naționale din 27 august 1989, pentru „a-și spune cuvântul ultim, testamentat și irevocabil, în interminabilele dispute referitoare la statalitatea limbii noastre și a alfabetului ei hărăzit de Dumnezeu”.

De la tribuna Marii Adunări Naționale, președintele republicii Mircea Snegur a dat asigurări în numele Prezidiului Sovietului Suprem că „limba poporului moldovenesc va deveni limbă de stat”, pentru a-și ocupa locul în toate domeniile – politic, social-economic și-și va îndeplini funcțiile de limbă de comunicare interetnică în republică. De asemenea, că „limba de stat va fi înveșmântată în grafia latină”. „Aceasta e vrerea poporului, aceasta va fi legea!”, a concluzionat Snegur.

După luările de cuvânt ale unor proeminente personalități ale vieții culturale și științifice din republică, între care Ion Hadârcă, Grigore Vieru, Gheorghe Ghidirim, Nicolae Sulac, Ion Druță, Ion Ungureanu, Ion Const. Ciobanu, Marea Adunare Națională a adresat un Apel către sesiunea Sovietului Suprem al RSSM, în care-și exprima adeziunea la proiectele de legi „privind destinele limbii noastre”, apreciind că acestea „reflectă just deformările naționale și cultural-lingvistice existente în republica noastră”. Luând în considerare manipularea abilă la care recurgea aparatul birocratic din eșaloanele de conducere ale RSSM, „când poți dirigui un popor fără a-i cunoaște limba”, Marea Adunare Națională cerea excluderea din proiectele de legi „a tuturor articolelor și formulărilor echivoce, de natură să prejudicieze opera de renaștere a limbii noastre”.

În acest scop, alineatul prim al articolului 70 din Constituția în vigoare a republicii urma să fie adoptat în următoarea redacție: „Limba de stat a RSSM este limba moldovenească, ce e folosită în viața politică, economică, socială și culturală și este limba de comunicare interetnică pe întreg teritoriul republicii. Limba de stat se folosește pe baza grafiei latine”. În același context, articolul III al proiectului de lege „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM” urma să fie adoptat în redacția: „Limba rusă ca limbă de comunicare între națiuni pentru popoarele URSS este folosită în relațiile cu alte republici unionale”.

În urma unor dezbateri contradictorii, în cadrul cărora s-au pronunțat 45 de deputați și reprezentanți ai culturii și științei, Sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem al RSSM a adoptat, în principiu, punctul de vedere exprimat în Apelul Marii Adunări Naționale din 27 august 1989.

Astfel, articolul 1 al Legii cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul RSSM stipula că „limba de stat a RSSM este limba moldovenească, care funcționează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se folosește în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale și îndeplinește în legătură cu aceasta funcțiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii”. Potrivit articolului 3 al aceleiași legi, „limba rusă, ca limbă de comunicare între națiunile din URSS, se folosește pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un bilingvism național-rus și rus-național real”.

31 August 1989: Ora astrală a Limbii Române?

Cu toate că a fost considerată, - și pe bună dreptate, - o victorie a maselor conduse de Frontul Popular din Moldova, adoptarea pachetului de legi referitoare la limba de stat în RSSM a constituit, totuși, rezultatul unui compromis. Aceasta deoarece documentul final al Marii Adunări Naționale din 27 august 1989 „Despre suveranitatea statală și despre dreptul nostru la viitor” cerea în mod expres „să fie restabilite: numele istoric al poporului nostru, pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor – numele de Român – și denumirea limbii lui – Limba Română”. În timp ce legislația lingvistică din 31 august 1989 legifera glotonimul „limba moldovenească”.

A fost, consideră istoricul Gheorghe Negru, rezultatul unei „înțelegeri nedeclarate a priorităților”, constând, în acea etapă, nu în denumirea limbii, ci în domeniul ei de folosire și, în special, în funcția acesteia de mijloc de comunicare interetnică. Totodată, s-a recurs la acest compromis în speranța de a potoli spiritele celor 80 000 de salariați din circa 116 întreprinderi din orașele Tighina, Tiraspol, Râbnița, Comrat ș.a., care declaraseră grevă politică în vederea zădărnicirii legislației lingvistice. Devenise evident că în joc intraseră forțe ostile procesului de renaștere națională, inclusiv din exteriorul republicii. În cadrul unei ședințe a Sovietului Suprem al RSSM, președintele Mircea Snegur a emis ipoteza, confirmată de evenimentele ulterioare, că „grevele se desfășoară conform unui scenariu bine regizat și ele-s doar un capitol dintr-un program mai amplu de torpilare a progreselor democratice în Moldova”. Anume din acest motiv liderii Frontului Popular din Moldova – Ion Hadârcă, Leonida Lari și Nicolae Dabija - s-au văzut nevoiți să iasă în fața mulțimii indignate și să încerce să o convingă „să nu pierdem măcar ceea ce am obținut”, că „nemulțumitului i se ia darul”, de aceea „trebuie să prețuim toate aceste mari daruri pe care le-am obținut într-o singură zi, la 31 august 1989”.

Oricum, acceptarea noțiunilor „popor moldovenesc” și „limbă moldovenească”, chiar dacă au fost dictate de prudență și de rațiuni de ordin tactic, dar și de neputința anticipării evoluției evenimentelor, se va răzbuna ulterior din plin, generând grave convulsii sociale, proteste și o confuzie perpetuă, ajungându-se până la acceptarea soluției solomonice a ex-președintelui Legislativului, Petru Lucinschi: „Ziceți-i moldovenească sau română, fiecare este liber să o considere cum găsește de cuviință”.

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova