Istoricul Nicolae Enciu despre Unirea Principatelor Române de acum 165 de ani: „Dacă România Întregită este edificiul național al românilor, atunci Unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918”

ANIVERSARE // 24 ianuarie 1859 - „Mica Unire”, eveniment decisiv al istoriei moderne și contemporane a românilor

„O viață nouă începe astăzi pentru România. Ea intră în fine pe calea care o va conduce către îndeplinirea destinelor sale. Astăzi Statul nostru s-a așezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis. Sosiți în acest stadiu al viitorului nostru, trebuie să nu pierdem din vedere că consolidarea Unirii cere din partea tuturor o abnegație completă, care va face a înceta fluctuațiunile prin care am trecut până acum. Să renunțăm dar la însăși amintirea dezbinărilor din trecut, a căror reînnoire ar putea compromite Unirea dobândită cu prețul atâtor necurmate silințe și să punem toată activitatea noastră într-o comună conlucrare pentru dezvoltarea morală și materială a României” - din mesajul adresat Adunării României de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24 decembrie 1862 după realizarea unificării politico-administrative.

Cele trei mari Uniri ale românilor

În memoria popoarelor, marile evenimente, cuprinse în paginile de aur ale istoriei lor, rămân nemuritoare. Printre acestea, unele – și este cazul Unirii Principatelor - stau la temelia unor procese hotărâtoare ale existenței lor și reprezintă puncte nodale, decisive ale complexei lor deveniri. Din acest punct de vedere, Unirea Principatelor de la 1859 rămâne înscrisă în conștiința românilor ca un eveniment decisiv al istoriei naționale, ce se cuvine a nu fi nicicând uitat.

Cu referire la spațiul de cultură și civilizație românească, istoricii consemnează trei mari Uniri realizate de-a lungul timpului. Cea dintâi s-a derulat în anii 1599 - 1600, când domnul Țării Românești, Mihai Viteazul, a adunat pentru prima dată la un loc cea mai mare parte a teritoriilor locuite în majoritate absolută de români, așezând la Alba Iulia capitala celor trei țări aduse sub același sceptru politic, românesc.

Cea de a doua Unire s-a înfăptuit în 1859, ca urmare a deciziei Congresului de la Paris din 1856, care a oferit românilor șansa de a-și spune cuvântul, prin vot, asupra Unirii Principatelor.

Pentru prima dată într-un forum internațional, problema Unirii Principatelor a fost abordată la Conferința de la Viena (martie 1855), convocată cu scopul de a discuta condițiile încheierii ostilităților. La Congresul de pace de la Paris, ale cărui lucrări au fost inaugurate la 18/30 martie 1856, din nou, ministrul de Externe al Franței, contele Walewski, sprijinit de reprezentanții Angliei, Rusiei, Sardiniei și Prusiei, a propus unirea celor două Principate sub un principe străin. Printre altele, Congresul de pace a mai hotărât înlocuirea protectoratului exclusiv al Rusiei cu un regim de garanție colectivă, exercitat de cele 7 puteri semnatare, alipirea la Moldova a celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), cu scopul de a înlătura Rusia de la Gurile Dunării. S-a adoptat și hotărârea, importantă pentru consecințele sale, potrivit căreia niciuna dintre puterile semnatare nu avea dreptul să intervină cu forță armată în Principate, fără avizul tuturor puterilor garante.

Pe această bază, Adunările ad-hoc, întrunite în 1857, au votat în favoarea Unirii, iar la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei și, la 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești (Munteniei) l-au ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866). Deși recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza a fost limitată numai la perioada domniei acestuia, Unirea din 1859, acceptată de facto de statele europene, a deschis o nouă etapă în istoria românilor. De la 24 ianuarie 1862, Principatele Unite și-au luat numele oficial de România, cu capitala țării la București, lui Alexandru Ioan Cuza, „domnitorului Unirii”, revenindu-i misiunea istorică de a transpune în practică cerințele legate de înfăptuirea statului național.

„Mica Unire” din 5 - 24 ianuarie 1859 a fost rezultatul unei îmbinări judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele Marilor Puteri și interesele naționale românești. Indubitabil, dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 5 și 24 ianuarie 1859 a fost posibilă într-un context extern favorabil. În același timp, la fel de neîndoielnic este și faptul că realizarea Unirii a reprezentat obiectivul principal al națiunii române în primul deceniu al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. „Vrem să fim o națiune, una puternică și liberă, - afirma în acea perioadă Nicolae Bălcescu, exprimând crezul revoluției de la 1848, - prin dreptul și datoria noastră, pentru binele nostru și al celorlalte nații, căci vroim fericirea noastră și avem o misie a împlini în omenire”. În aceeași ordine de idei, expunând dorințele patrioților români, Dumitru Brătianu propunea, în aprilie 1855, bărbatului de stat englez Robert Peel „crearea unui stat independent la Dunărea de Jos” și tot el cerea lui Clarendon, ministrul de Externe al Angliei, în ianuarie 1856, să se redea poporului român locul ce i se cuvenea „ca națiune independentă în marea familie a națiunilor civilizate”.

Devenită din 1866 monarhie constituțională sub regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866 - 1914), România va rupe ultimele legături cu Poarta Otomană, proclamându-și la 9 mai 1877 neatârnarea și participând, alături de Rusia, la războiul împotriva Imperiului Otoman. Tratatele de pace de la San Stefano și Berlin (1878) vor aduce recunoașterea pe plan internațional a deplinei independențe de stat a României și restabilind, totodată, autoritatea ei asupra Dobrogei.

Câteva decenii mai târziu, în condițiile sfârșitului Primului Război Mondial, la care România participase din august 1916 alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale, s-a produs reunirea tuturor teritoriilor locuite de români în cadrul aceluiași stat național unitar. Marea Unire s-a realizat treptat, prin hotărâri adoptate de fiecare provincie istorică în parte. În numele poporului basarabean, Sfatul Țării a hotărât unirea la 27 martie/ 9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri. Cu unanimitate de voturi, a făcut același lucru Congresul General al Bucovinei la 15/ 28 noiembrie 1918 și la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a votat, în întregul ei, alipirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului la Vechea Țară Românească.Sfatul Țării din Basarabia, Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, prin modul lor de constituire, prin structură și atribuții, au fost învestite să decidă în problema Unirii în numele națiunii române din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Hotărârile adoptate au avut adeziunea întregii mase românești din toate provinciile istorice amintite.

„Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea crește”

În istoriografia națională, Unirea Principatelor prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 5 și 24 ianuarie 1859 mai este numită și „Mica Unire”, - prin contrast cu Marea Unire de la 1918, când s-a realizat România Întregită, - deoarece, la întinderea lor de atunci, Țara Românească și Moldova reprezentau aproximativ 1/2 din teritoriul pe care l-a avut, ulterior, România Mare după 1 decembrie 1918.

În pofida acestui clișeu istoriografic, Unirea Principatelor Române a fost și rămâne în continuare un eveniment istoric la fel de măreț, constituind preludiul și premisa fundamentală a încheierii procesului desăvârșirii statului național unitar român în 1918. Unirea Principatelor a fost singura cale menită să dea tărie națiunii române în ansamblul ei, să creeze condițiile unei mai ample modernizări, să împlinească dezideratele țărănimii (asigurându-i, pe de o parte, eliberarea, iar, pe de alta, înzestrarea cu pământ), să pregătească viitoarele mari împliniri ale neatârnării și ale strângerii laolaltă a tuturor românilor.

Așa cum se știe, la sfârșitul Războiului Crimeii (1853 - 1856), - după ce marile puteri europene îi ajutaseră pe otomani să învingă Rusia, - în timpul tratativelor de pace purtate la Paris, Franța a cerut unirea Țărilor Române sub un principe străin. Problema românească a devenit, astfel, o problemă internațională. Prin Tratatul de pace din 1856 s-a decis consultarea locuitorilor celor două țări, trecerea Moldovei și a Țării Românești (aflate, până atunci, sub tutela Turciei și Rusiei) sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri (Turcia, Rusia, Franța, Anglia, Sardinia, Prusia, Austria) și retrocedarea către Moldova a trei ținuturi din sudul Basarabiei (răpite cu toată provincia în 1812), ceea ce făcea ca Rusia să nu mai fie o putere dunăreană.

Convenția de la Paris (din 1858), dând expresie compromisului și contradicțiilor existente între Puterile semnatare, a adoptat, în privința celor două Principate, o soluție hibridă: acestea primeau denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. În fapt, separarea era perpetuată prin menținerea a doi domnitori și a două adunări și guverne, în cele două capitale deosebite.

Cu referire la acel moment istoric, Nicolae Iorga aprecia „politica faptului împlinit” ca „un element de originalitate creat de români”. Urmare a lipsei de precizie a Convenției de la Paris, care nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domnitor în cele două principate, dubla alegere a lui Al. I. Cuza (5 - 24 ianuarie 1859) ca domn în ambele principate a fost o soluție inteligentă și curajoasă a românilor, reprezentând, de facto, actul de naștere al României moderne. Invocând același moment istoric, ca exemplu de maturitate politică ce trebuia urmat de Parlamentul României, I.C. Brătianu avea să declare în Adunarea Deputaților, la 1 iunie 1883, cu prilejul dezbaterii modificărilor Constituției: „Mi-aduc aminte când am ales pe Cuza Domn, că nu numai națiunile cele mai tinere, dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă. Și, de atunci, tot cam așa am urmat și de aceea am ajuns aici”.

Evidențiind originalitatea formei în care s-a realizat, de fapt, Unirea celor două Principate, istoricul Nicolae Iorga menționa în Conferința sa „Unitatea Românească” de la 24 ianuarie 1934, ținută la Societatea „Tinerimea Română”, că „Unirea aceasta, dacă n-a fost făcută în formele ei, a cerut-o întotdeauna, în înțelesul ei, poporul românesc el însuși”. În opinia marelui savant, nu ar fi fost de ajuns nici cei mai geniali oameni politici, nici cei mai mari cărturari, nici cei mai grozavi oratori, capabili de a vorbi de dimineață până seara și de a umplea o singură zi cu discursuri ca pentru o săptămână, „nu ar fi fost în stare să facă unirea țerilor acestora, cum și, pe urmă, nu ar fi fost în stare să facă aceea ce s-a născut în timpul durerosului războiu, dacă nu ar fi fost în conștiința acestui popor întreg simțirea că nu-i nicio deosebire între un ținut românesc și alt ținut românesc”, că toată românimea trăiește ca un singur popor într-o singură țară. „Doar pe acest temei statornic, nezguduit, mai puternic decât orice fac cărturarii, - sublinia N. Iorga, - pe acesta s-a clădit Unirea celor două țeri și, a doua zi după ce a fost îndeplinită, toată lumea nu s-a mirat de loc, ci a spus: este ceea ce trebuia să fie. Este de mirat numai că lucrul care s-a îndeplinit astăzi nu s-a îndeplinit cu o sută sau două sute de ani înainte”. Prin urmare, Unirea poporului românesc nu înseamnă un lucru care s-a făcut atunci pentru prima oară, - concluziona N. Iorga, - ceea ce ar fi o greșeală: „Unirea poporului românesc înseamnă întoarcerea poporului românesc în forma aceasta, una singură, care a fost la început. Acesta este adevărul”.

Desigur, Unirea din 1859 a fost una parțială, deoarece românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Basarabia, Dobrogea rămâneau încă în afara statului român. La fel de evident este și că, la 24 ianuarie 1859, în afară de faptul că Moldova și Țara Românească (ciuntite de imperiile vecine) aveau aceeași persoană ca domn, nu se petrecuse o minune, dat fiind că dubla alegere nu garanta Unirea. Dar 24 ianuarie s-a dovedit a fi un început promițător de drum, la capătul căruia s-a aflat România edificată. Fără ceea ce s-a întâmplat la 24 ianuarie/ 5 februarie 1859, este greu de imaginat Unirea efectivă din 1918.

Unirea Principatelor Române – prolog al independenței și al desăvârșirii unității statale

Alexandru Ioan Cuza a fost nu numai „domnul Unirii”, ci și un „domn al reformelor”. În cadrul domniei sale de numai șapte ani, statul și societatea românească au trăit un amplu proces de înnoire.

Dincolo de greșelile și slăbiciunile care i-au fost imputate de adversarii săi politici, de la 24 ianuarie 1859 și până la 11 februarie 1866, domnul Unirii a realizat trei mari obiective: recunoașterea dublei sale alegeri; desăvârșirea unirii politice, administrative, economice, militare, culturale; marile reforme democratice.

Începându-și misiunea sa dificilă prin a colabora cu două guverne, două adunări etc., aflate la București și Iași (situate la 400 km distanță, ce putea fi parcursă în acea vreme în aproximativ 60 de ore), domnitorul a început imediat opera de centralizare administrativă a celor două principate. A unificat armata, administrația telegrafului, cursul monedei. Capitala s-a stabilit la București, unde funcționa acum un singur guvern și un singur parlament, care și-a deschis lucrările în ziua de 24 ianuarie 1862, în actele oficiale înscriindu-se numele de România.

O primă reformă de mare importanță a fost secularizarea averilor mănăstirești (legea din decembrie 1863), prin care circa 25% din teritoriul țării intra în patrimoniul statului. După mai multe încercări eșuate, la 14/ 26 august 1864 a promulgat Legea rurală, prin care a pus începutul procesului de modernizare economică a României. În baza Legii rurale din august 1864, au fost împroprietărite peste 500 000 de familii cu aproximativ 2 milioane de hectare de pământ.

Programul de reforme al domnitorului Unirii a cuprins și reorganizarea învățământului, justiției și armatei. În decembrie 1864, a fost promulgată Legea asupra instrucțiunii publice, prin care învățământul a devenit unitar în întreaga țară. Anterior, în octombrie 1860, fusese înființată Universitatea din Iași, cea mai veche universitate din România, iar în iulie 1864 - Universitatea din București. Tot în luna decembrie 1864 au fost promulgate Codul penal (după modelul Codului penal francez și al celui prusian) și Codul civil (după modelul Codului napoleonian și al celui italian).

În așa mod, într-o domnie de numai șapte ani, Al. I. Cuza a reușit, printr-o extraordinară voință politică și clarviziune, să pună bazele constituționale și economice ale României moderne, istoricii contemporani plasându-l în rândul personalităților de talie europeană, alături de Cavour și Bismarck, care, în alt context istoric, au pus bazele statelor italian, respectiv german.

Din momentul Unirii Principatelor, statul național ce se formase, a jucat, într-adevăr, rolul unui „adevărat magnet” (acad. Ștefan Pascu) pentru românii din afara granițelor sale. La rândul său, noul domnitor s-a considerat mandatarul națiunii inclusiv în ceea ce privea înfăptuirea sau cel puțin pregătirea desăvârșirii unificării ei statale. Nu întâmplător, în întrevederea ce a avut loc în februarie 1859 între Vasile Alecsandri și Napoleon al III-lea, cel dintâi, la solicitarea împăratului, „vreme de un pătrar de oră” făcuse „un curs de geografie românească”, arătându-i pe hartă „mai întâi” Principatele Unite, iar apoi provinciile românești supuse încă nemijlocit dominației străine. „Vedeți, Sire, spusese el, cât de întinsă este adevărata Românie și ce regat important ar putea constitui cu a sale 9 milioane de români, dacă Providența ar realiza visurile și aspirațiile lor”.

De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877 - 1878 aveau și o Românie independentă, ajunsă în curând Regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri.

Unirea Principatelor din 1859, apoi la începutul anului 1862, a încheiat un întreg proces istoric, reprezentând, totodată, începutul unei etape a altor două procese istorice, dezvoltate în paralel. A fost preludiul Marii Uniri din 1918 și, totodată, prologul schimbării statutului internațional al statului ce fusese creat, al cuceririi independenței depline. În așa mod, între Unirea din 1859, Independența din 1877 și desăvârșirea unității statale din 1918 există o succesiune și o condiționare indisolubilă.

Deși a fost obligat să abdice (Actul de la 11 februarie 1866), după o domnie apreciată peste timp ca „glorioasă”, opera grandioasă de reforme a marelui domnitor a fost preluată și continuată prin aducerea unui principe străin (10 mai 1866) și adoptarea Constituției României (1866). Reformele de modernizare au continuat, apoi, prin introducerea monedei naționale (1867), crearea Academiei Române (1866), proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878), fondarea Băncii Naționale (1880), instituirea Regatului României (1881) și obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885, până la Unirea cea Mare din 1918.

La scurgerea a 165 de ani de la realizarea ingeniosului act al dublei alegeri a colonelului Alexandru Ioan Cuza, Unirea de la 1859 apare drept prologul independenței statului ce se constituise, preludiul și premisa fundamentală a încheierii procesului desăvârșirii statului național unitar român în 1918. În așa mod, dacă România Întregită este edificiul național al românilor, atunci Unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.

Text semnat, pentru Ziarul NAȚIONAL, de către Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova