Trustia, elegii politikoase // Revoluția pașnică sau vodca fără alcool

Pe 7 noiembrie, de ziua revoluției din octombrie, am inclus dis-de-dimineață televizorul ca să mă uit în direct la marșul triumfal al comuniștilor. Am trăit o dezamăgire doctrinară imensă cât defunctul URSS: în loc să-i găsesc în PMAN, demonstrându-și bicepșii și pectoralii revoluționari, Voronin și tovarășii săi depuneau floricele roșii la monumentul lui Lenin modificat genetic. Arătau galbeni și moi ca mămăliga, mioritici ca o turmă în transhumanță pe versanții carpatici. Păreau ruginiți, ramoliți, răsuflați ca niște murături nepritocite.

Unde-s comuniștii de altă dată, căliți ca oțelul, inoxidabili, indistructibili, roșii ca hemoglobina?, m-am întrebat retoric. Unde s-a mai văzut ca urmașii lui Lenin să organizeze „revoluții pașnice”, anunțate din timp la televizor, ca praidurile gheilor și lesbienelor? Ei cred că puterea le va cădea în gură ca o pară mălăiață, că alianța le va înmâna cheile de la Guvern și Președinție pe tavă cu seceră și ciocan? Ca să dai jos Aliansul e nevoie de matroși turmentați cu bombe și mauzere la brâu, de invanteriști amețiți în căruțe cu mitraliere maxim, nu de tkaciuci anemici și mușuci trandafirii. Speranța e în pumnii și capul turtit al lui Muntean, dar cu o rândunică nu faci primăvara. Revoluția pașnică e ca un uragan sau un taifun fără vânt, ca un țunami fără valuri. E ca o nuntă fără vin, ca vodca fără alcool sau ca sexul fără orgasm. Revoluția pașnică e ca Stalin fără mustăți sau ca Brejnev cu pieptul îngust, fără decorații. E ca Putin fără școala KGB.

Acum stau și mă gândesc că în republicuța noastră ni s-ar potrivi mai bine o revoluție permanentă, care nu începe și nu se oprește niciodată.

Al vostru oximoront, faloplastician, jamborean, Ion Buraga