INTERVIU // Virginia Moraru, interpretă de folclor, de muzică sacră și de romanțe: „Publicul nu știe cât de fragilă este viața unui artist și cât de mari sunt sacrificiile din spatele fiecărui cântec”

Irina Nechit: Dragă Virginia Moraru, când v-ați descoperit propria voce? Când ați realizat că aveți o putere deosebită în glas?

Virginia Moraru: Aș spune că mai degrabă mi-au descoperit alții vocea... eu nici măcar nu îndrăzneam să spun ceva, atât de rușinoasă eram. Vecinii mă auzeau cântând prin copacii din grădină și îi povesteau mamei că am talent. Profesorii de la școala din sat au observat că îmi plăceau dansul, cântecul, poezia și teatrul. Dar niciodată nu am îndrăznit să spun cuiva că mi-ar plăcea să fiu actriță sau cântăreață!

În satul meu, școala era doar de opt clase. Clasa a noua și a zecea le-am urmat în Cuizăuca, satul vecin (raionul Rezina – n.r.). Venirea la Chișinău, în 1979, după terminarea celor zece clase, a fost un pas important spre visul meu. M-am angajat, căutând să mă apropii de lumea artei, pentru că, în satul meu, posibilități de a-mi urma pasiunea nu existau.

Primele îndrumări de cântec și folclor le-am primit în 1980 de la marele folclorist Andrei Tamazlâcaru, căruia îi mulțumesc din suflet pentru că m-a susținut și încurajat. În turnee, alături de Orchestra de Muzică Populară de la uzina „Mezon”, dirijată de Vasile Covali, sau cu Orchestra de Muzică Populară de la Palatul Sindicatelor din Chișinău, condusă de Nicolae Mărgineanu, simțeam că publicului îi plăcea prezența mea pe scenă, chiar dacă unii nu înțelegeau limba română.

Faptul că apreciau vocea mea și modul în care transmiteam mesajul mă făcea să cred că sunt pe drumul cel bun. Când am început să studiez la Școala Muzicală Serală din oraș, unde am făcut dirijat coral și canto, l-am avut ca profesor de canto pe Ion Cvasniuc. Dumnealui a insistat să-mi continui studiile la Catedra de Muzică Populară de la Conservatorul de Stat „G. Musicescu” din Chișinău.

Unde v-ați născut? Cum arăta casa părintească? Ce profesii aveau părinții dvs.? Cine cânta în familie? Ce cântece țineți minte din copilărie?

Sunt născută pe 6 noiembrie 1961, în satul Bușăuca, raionul Rezina, și sunt al șaselea copil din familie. Am fost trei frați și patru surori. Satul meu este situat aproape de Codrii Moldovei, locuri dragi, de o mare frumusețe. Părinții mei au construit singuri casa și ne-au crescut și educat cu multă dăruire.

Mama, chiar dacă nu a avut posibilitatea să învețe la școală și lucra la câmp, avea „mâini de aur” – așa i se spunea prin sat. Este icoana inimii mele, de la care am învățat și încă mai învăț din amintiri, chiar dacă ea se află acum într-o altă lume. Tata avea patru clase „la români”, mereu se mândrea cu asta. A lucrat o perioadă ca tractorist în sat, la arat, treierat, făcut drumuri, deszăpezire etc., după care a fost responsabil pe depozitul satului. Și de la el am învățat multe. Când aveam ocazia, îl urmăream de la distanță și îi admiram îndemânarea, era omul care părea că le știe pe toate. Casa noastră era frumoasă și curtea la fel. Am crescut simplu, având strictul necesar.

De sărbători, veneau mereu surorile și frații părinților. Noi, copiii, asistam la spectacolele ce aveau loc chiar în casa noastră. Chiar dacă stăteam pe cuptor, urechile noastre erau ciulite la tot ce se discuta, iar cântecele răsunau cu putere, de se cutremurau toate geamurile. Colindau, cântau diverse cântece, iar ceea ce mă fascina cel mai mult era felul în care se ascultau unii pe alții.

Cântecul „Dragostea-i o floare”, de pe CD-ul meu, și „Cântă-mi, cucule, cu dor”, l-am auzit de la părinții mei. Îl cântau cu atâta dragoste și dăruire, încât mi se oprea respirația de atenție.

Îmi aduc aminte cu drag și de profesorii, de oamenii din sat, iar dorul de ei, de casa părintească, de izvor și de pământul natal îl port în suflet oriunde m-aș afla.

Cât de dificil a fost drumul spre Conservator? Ați fost admisă imediat? În ce an? La ce secție ați învățat?

La Catedra de Folclor de la Conservator, la admitere, s-au prezentat vreo zece cântăreți, din care urma să fie admis doar unul. După audiție, mi s-a propus doar mie să fiu admisă la anul doi pregătitor, deoarece aveam doar Școala Muzicală Serală. În anul întâi de bază a fost admisă Zinaida Bolboceanu, după anul pregătitor de studiu. Astfel, noi am fost primele două interprete la Catedra de Folclor, iar marele folclorist și profesor Gleb Ceaicovschi-Mereșanu și profesorul de canto Nicolae Chiosa se mândreau cu noi la întâlniri și conferințe, unde eram invitate să cântăm.

Am avut norocul să am profesori grijulii, care au văzut talentul în mine și m-au sprijinit pe tot parcursul studiilor. După finalizarea studiilor, am avut șansa să contribui la formarea unor noi generații de artiști, în calitate de profesoară de canto la Colegiul Republican de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău, unde am debutat ca tânăr specialist. De asemenea, am avut onoarea de a fi autoarea programului de studiu pentru secția de canto popular, contribuind astfel la crearea unui fundament educațional pentru acest gen muzical.

Ulterior, am fost invitată să predau și ca lector la secția de Canto Popular a Conservatorului „G. Musicescu”.

Ce cuvinte despre vocea Dvs. ați auzit de la diferiți oameni, inclusiv de la profesioniști?

Primele cuvinte de laudă le-am auzit de la colegii studenți și profesori care asistau la spectacolele organizate în cadrul instituției. În 1999, Vasile Chiseliță, etnomuzicolog și cercetător științific la AȘM, scria: ,,Virginia Moraru posedă o bună cultură vocală, competență profesională, gust artistic înalt, moralitate impecabilă, caracter constructiv bazat pe onestitate și voință manifestă de a sluji promovarea cântecului nostru popular în contemporaneitate”.

În 2001, Nicolae Glib, la spectacolul „De dorul tău”, a spus: „Harnica și simpatica cântăreață Virginia Moraru a reușit un spectacol omagial deosebit, care implică nu doar cântecul popular, ci și romanța, ceea ce nu este ușor pentru un interpret oarecare”.

În 2015, Ion Dascăl, dirijor al Orchestrei „Mugurel”, a remarcat: „Virginia Moraru posedă un stil unic și inconfundabil, iar repertoriul său este susținut de folclorul autentic. Fiecare cântec este cules cu grijă și interpretat cu pasiune, iar colaborarea noastră este o bucurie”.

Svetlana Bivol, președintele Uniunii Muzicienilor din Moldova, a menționat în 2020: „Virginia Moraru este un promotor de excepție al folclorului autentic. În ultimii ani, a reprezentat cu succes folclorul nostru pe scenele internaționale, iar albumele sale, lansate și la Torino, Italia, o confirmă ca un adevărat mesager al tradiției”.

Cum ați fost primită în orchestra „Mugurel” condusă de Ion Dascăl? Ce repertoriu v-ați creat pe vremea aceea? Unde ați susținut concerte?

În 2001, eram angajată la Centrul Național de Creație Populară din Chișinău, unde aveam rolul de specialist în folclor muzical, etnomuzicolog principal, coordonator al activității soliștilor vocali și interpreților de muzică populară. Totodată, am fost contractată ca solistă-vocalistă în orchestra de muzică populară „Mugurel”. Repertoriul meu era deja format, iar Maestrul Ion Dascăl a realizat câteva aranjamente orchestrale pentru cântecele mele.

Deși contractul cu orchestra „Mugurel” nu a fost prelungit din motive necunoscute, am continuat să colaborez cu ei, fiind invitată în spectacolele organizate. Iar în luna noiembrie a aceluiași an am organizat un spectacol solo intitulat „De dorul tău”, acompaniată de orchestra „Mugurel”, sub bagheta lui Ion Dascăl, la Sala Mare a Filarmonicii Naționale.

Activitatea mea la Centrul Național de Creație Populară a inclus dezvoltarea unor proiecte culturale inovatoare, printre care „Școala Rapsozilor”, realizat în colaborare cu Ministerul Culturii din Chișinău și Ministerul Culturii din România. În acea perioadă, directorul CNCP era domnul Tudor Colac, cel care m-a angajat și care mi-a oferit încrederea și sprijinul său profesional.

Marele folclorist și maestru Andrei Tamazlâcaru, pe care îl respect enorm, obișnuia să mă numească „Doamna Începuturilor” și aprecia vocea mea, descriind-o ca o extraordinară voce de soprană. Cu toate acestea, celor care nu mi-au susținut eforturile sau mi-au pus piedici le-am oferit iertare. Am încredere că Universul va avea grijă de fiecare în parte.

Imediat după succesul spectacolului din 2001, am fost nevoită să-mi închei activitatea la Centrul Național de Creație Populară. Oboseala și presiunea acumulată în timp și-au spus cuvântul, iar eu nu am mai putut face față atmosferei tensionate, pline de invidie, gelozie și răutăți. Într-un moment de intensitate emoțională, am scris cererea de eliberare și am plecat. A urmat o perioadă grea, apăsătoare și dureroasă în viața mea. Însă dragostea pentru copii, pentru cântec și rugăciunea mi-au dat aripi și am reușit să depășesc aceste momente și greutățile aproape de nedescris.

De ce ați decis să emigrați în Italia? În ce an? Cum v-ați găsit de lucru?

În 2005, am plecat temporar în România, iar în 2007 am decis să încerc o nouă cale în Italia, cu gândul că va fi doar pentru o perioadă scurtă. Odată ajunsă în Italia, distanța s-a transformat într-o barieră și nu am putut reveni în R. Moldova timp de trei ani. Abia în 2010 am reușit să mă întorc pentru scurt timp, la nunta fiicei mele, Victoria.

Din 2011, după ce am obținut permisul de ședere, am putut călători liber între Italia și R. Moldova. Mi-am imaginat că aș putea activa ca liber profesionist în Italia și să fiu aproape de comunitățile de moldoveni și români din diaspora. Totuși, în acel moment nu îmi imaginam cât de complicat este drumul pribegiei. Constrângerile muncii și dorul de acasă au făcut ca drumul să fie mai anevoios decât îmi închipuiam inițial. Această experiență mi-a adus, însă, o mai mare înțelegere a sacrificiilor celor plecați departe și o dorință și mai puternică de a păstra vii tradițiile și cântecele noastre, oriunde m-aș afla.

La o lună după ce am ajuns în Torino, am propus organizarea unui spectacol solo, „Virginia Moraru și invitații săi”, un eveniment dedicat zilei de naștere a poetului Mihai Eminescu. Acest spectacol a avut loc în colaborare cu Asociația „Basarabia” și Asociația „Bucovina”, fiind acompaniată la pian de Vasile Stan, originar din Bacău. A fost un spectacol impresionant! Totuși, pentru a supraviețui financiar, a trebuit să lucrez și în alte domenii. Fie că aveam grijă de o persoană în vârstă, fie că ajutam la treburile gospodărești, oamenii cu care lucram mă tratau cu respect, ca pe un membru al familiei.

Ați învățat ușor limba italiană? Ce locuri vă plac cel mai mult în Torino?

Am învățat italiana ascultând oamenii din jurul meu ore în șir și urmărind filme. Am urmat și un curs de limbă italiană, ceea ce m-a ajutat să formulez propoziții și să înțeleg mai bine. Orașul Torino mi-a devenit foarte drag, la fel ca și Chișinăul.

Astăzi fac naveta între cele două orașe și îmi regăsesc liniștea în ambele locuri. Îmi plac parcurile, arhitectura clădirilor istorice, cum ar fi Palatul Regal, Muzeul Cinematografic, Catedrala, Muzeul Egiptean, toate acestea păstrând farmecul cultural al orașului. Deși nu cunosc numărul exact de moldoveni din Torino, întâlnesc des compatrioți pe stradă.

Reluarea activității artistice s-a produs firesc, spontan, sau a fost nevoie de un efort de voință?

Nu am renunțat niciodată la ideea de a cânta, chiar și atunci când viața părea să mă îndepărteze de scenă. În august 2014, am avut ocazia să plec într-o vacanță de o lună în Brazilia. Am simțit o chemare să intru într-o biserică. Deși la început ezitam, în cele din urmă am pășit înăuntru și am simțit o energie puternică care parcă îmi șoptea că trebuie să cânt acolo. Emoționată și copleșită, mi-am făcut curaj să găsesc o cale să realizez această chemare.

Am reușit să vorbesc cu preotul și am primit permisiunea de a cânta în fața enoriașilor, după slujbă. Am interpretat Ave Maria de G. Caccini, a cappella. În acel moment am simțit că sunetul mă învăluia și se întorcea la mine încărcat de emoție și energie pozitivă. După ultimul sunet, oamenii au început să aplaude, iar câțiva s-au apropiat pentru a mă îmbrățișa și pentru a afla mai multe despre mine. Preotul mi-a cerut să cânt și la slujba de seară, iar cineva mi-a dat un bilet pe care scria: Sfânta Maria te-a adus aici.

În următoarele zile, oriunde mergeam, oamenii mă recunoșteau, mă salutau, iar când am ieșit într-o seară la un restaurant cu muzică live, am avut ocazia să cânt din nou. Am interpretat „Să-mi cânți, cobzar”, iar sala s-a oprit din orice activitate și am simțit cum toți cei prezenți erau captivați. Am înțeles atunci că muzica este limbajul meu universal și că pot atinge suflete indiferent de limba vorbită sau de locul în care mă aflu.

Câteva luni mai târziu, am decis să-l sun pe domnul Ion Dascăl, spunându-i că vreau să revin la cântec și că aș dori să înregistrez câteva melodii. Răspunsul dumnealui a fost scurt: „Virginia, vino la Chișinău și vorbim!”. Înțelesesem mesajul. Am cumpărat bilet de avion și am mers la Chișinău. Ideea unui CD a venit spontan. Deși nu a fost ușor, am găsit oameni care m-au susținut și m-au ajutat în această relansare.

CD-ul de muzică populară, „Cântă-mi, cucule, cu dor” (2015), este rodul unei munci pline de dragoste și dăruire, cuprinzând 16 cântece de muzică populară, alese cu grijă. Versurile au fost îngrijite de mine și de poeta Galina Furdui. Lansarea CD-ului a avut loc și în Torino, unde publicul m-a primit cu bucurie, iar, de-a lungul timpului, președinții de asociații au început să mă invite la diverse evenimente, apreciind tot mai mult participarea mea.

Deși mi-aș fi dorit să-mi continui activitatea artistică și să mă dedic exclusiv creației, realitatea mă obligă să muncesc în afara acestui domeniu pentru a-mi susține cheltuielile și a-mi finanța proiectele artistice. CD-urile, înregistrările, filmările – aproape toate realizările mele sunt acoperite din propriile fonduri. De multe ori, publicul nu cunoaște aceste detalii, însă este bine de știut cât de fragilă este viața unui artist și cât de mari sunt sacrificiile din spatele fiecărui cântec.

Ați participat de-a lungul anilor la festivalurile „Crizantema de Aur” și „Crizantema de Argint”? Ați luat vreun premiu?

Dragostea și atașamentul meu față de romanță m-au făcut să mă apropii și de festivalurile de romanță. În 1999, am primit Premiul III la Concursul de interpretare „Ionel Fernic” la Festivalul Național „Crizantema de Aur” de la Târgoviște, România. Iar în 2000, la Festivalul „Crizantema de Argint” de la Chișinău, am primit Premiul Special al Primăriei Municipiului Târgoviște și, în 2000, Premiul Mare la Festivalul de romanțe „Petale de Trandafir” din Criuleni.

„Pentru mine, romanța e o cărăruie spre cer”, ați mărturisit la un concert. Ce alte cărărui spre cer aveți? Cât de importantă e pentru Dvs. credința?

Toate cărările mele se împletesc cu creația și cu dragostea față de tot ce mă înconjoară. Iar credința face parte din tot acest univers, unind totul într-un întreg.

De câțiva ani, chiar și la Torino, am fost solicitată și rugată să ofer lecții de canto celor care își doresc să descopere tainele artei de a cânta. Dar, mai presus de toate, îi îndemn să cânte din inimă, să fie sinceri și să ofere publicului lor dragoste adevărată.

Când o să cântați pentru publicul de la Chișinău? Pregătiți un spectacol muzical?

Această idee de a pregăti un spectacol la Chișinău o port cu mine de mult timp. Îmi doresc din tot sufletul să pot aduce pe scenă cântecele mele. Aștept acel moment potrivit pentru ca acest vis să prindă viață.

În 2019, am avut onoarea să particip la spectacolul aniversar „Centenar Gleb Ciaicovschi-Mereșanu”, găzduit de Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” din Chișinău și acompaniat de Orchestra de Muzică Populară „Folclor”, sub bagheta maestrului Petre Neamțu.

A fost o experiență memorabilă, care mi-a reîntărit dorința de a cânta mai des pentru publicul de acasă. Mi-ar plăcea nespus să fiu invitată și în cadrul altor spectacole din Chișinău.

Celor doi copii și trei nepoți ai Dvs. ce le spuneți despre viitorul R. Moldova și al lumii?

Copiii mei, Victoria și Radu, sunt oglinda sufletului meu. Sunt bucuroasă și fericită că ei își caută rostul în viață și misiunea lor ca oameni. Cu nepoții am o legătură aparte. Când am ocazia, le citesc povești, mă joc cu ei, îi învăț cântece și le spun că viitorul va fi salvat de Iubire.

Le rămân recunoscătoare și oamenilor care m-ați susținut neîncetat, datorită cărora am crescut, am evoluat și am avut puterea să înfrunt toate dificultățile. Mă bucur că am devenit membru al Uniunii Muzicienilor din Moldova și am fost onorată cu distincția guvernamentală Maestru în Artă. Aceste realizări le împărtășesc din suflet cu voi, cei care mi-ați fost mereu alături.

Indiferent de genul muzical sau de limba în care cânt, dăruirea și dragostea mea pentru Măria Sa, Publicul, rămân neschimbate.

Vă mulțumesc pentru interviu! Vă așteptăm cu un concert la Chișinău.