Stiri

Interviu // „Teatrele sunt deja privatizate”

Important 12.08.2013 17:33 Vizualizări

2940

Interviu // „Teatrele sunt deja privatizate”

S-au împlinit 85 de ani de la primul spectacol radiofonic

Actorul şi regizorul Petru Hadârcă a montat mai multe spectacole radiofonice pentru Radioul Naţional, în contextul „Anului Teatrului Radiofonic” – un proiect demarat de Radio Moldova. Nu are o piesă preferată, dar are un autor preferat: Ion Luca Caragiale, din ale cărui versuri poate să recite minute în şir şi a cărui operă a montat-o aproape integral. În opinia omului de cultură Petru Hadârcă, Caragiale, deşi a trăit la începutul sec. al XX-lea, rămâne actual prin adevărurile pe care le spune şi reflectă cel mai bine realităţile în care trăim.

Dle Hadârcă, dacă ar fi să privim în istorie, când şi cum s-a jucat primul spectacol la microfon?

În 1928 a fost primul spectacol radiofonic în România – „Ce ştia satul” de Ion Valjan. Ştiţi cum s-a jucat? A fost un spectacol pe viu. Sunetul, zgomotul se făceau pe viu, ca şi cum ar fi avut loc cu spectatori în sală, şi se desfăşura fără a înregistra, fără a imprima – nu erau aceste posibilităţi tehnice. Aşa a existat teatrul radiofonic până în anii ’40 şi ceva. Era fenomenal.

Ce diferenţe există din punct de vedere profesional între a lectura la microfon o piesă şi a o juca pe viu?

Pe lângă spectacole de teatru şi scurtmetraje, sunt împătimit, îndrăgostit de teatrul radiofonic pentru că ai posibilitatea să pătrunzi, să meditezi în intimitatea sufletului actoricesc şi să-ţi deschizi propriul suflet, să-ţi descoperi gândurile, să fii tu cu tine însuți. Pentru actori, lectura unei piese la microfon este un foarte bun exerciţiu înainte de a intra în scenă, într-un spectacol. La momentul dat, părerea mea este că mulţi actori duc lipsă de antrenamentul acesta. Când sunt în scenă, se vede că nu toţi au capacitatea de a lucra cu microfonul. Microfonul este foarte sensibil şi sesizezi imediat tonalitatea falsă. De aceea, atunci când se face o distribuţie la teatrul radiofonic, nu poţi lua chiar orice actor. E o şcoală aparte.

Cum îşi antrenează memoria un actor? Trebuie să reţină atâta text, consecutivitatea replicilor...

Niciodată n-am memorizat rolul. În afară de poezii. În teatrul nostru şi în teatrul pe care l-am învăţat la Moscova, comparativ cu cel din România, nu există funcţia de sufleur. În perioada de lucru asupra unei piese, stăm împreună şi lecturăm, lucrăm la dezghiocarea textului, încercăm să pătrundem în esenţa lui şi să găsim mişcarea gândului autorului, să găsim argumentul logic – după punctuaţie, după virgule. Dacă eşti corect şi le găseşti exact, în momentul când citeşti, în memoria ta apar nişte imagini şi asta îţi dă imboldul ca să fii firesc şi să ţii minte textul. Când e vorba de spectacol, e spirit de echipă. Să mă întrebaţi acuma vreo replică, nu v-o pot spune, dar intru în scenă şi, dacă partenerul îmi dă replica, eu îi răspund.

„Teatrul nostru” vizavi de „teatrul pe care l-aţi învăţat la Moscova”. Ce deosebiri există?

Spre deosebire de şcoala pe care am făcut-o noi, în România – nu vreau să fac mare deosebire, dar există – de la primul an, de pe băncile facultăţii, de la prima oră se joacă Shakespeare. Nouă, la Moscova, nu ni se permitea decât la anul patru să ne atingem de Shakespeare.

E bine sau e rău?

E foarte bine. Un copil care se naşte – ca să fac o paralelă –, dacă-l iei şi-l pui din prima zi să meargă pe picioare, îi rupi coloana vertebrală. La fel şi un actor, trebuie să parcurgă o evoluţie, o creştere până a face primii paşi în mizanscenă.

Vă nemulţumeşte ceva în felul cum se face astăzi teatru la Chişinău?

Mi-aţi atins o undă emotivă... Înainte de toate, teatrul ar trebui să aibă pusă la punct o politică repertorială şi cel puţin 60 la sută spectacole cu autori-dramaturgi autohtoni. Totodată, fiecare montare, fiecare proiect propus pentru a fi realizat într-un teatru trebuie să fie argumentat de ce vrem să fie montat anume acest spectacol şi anume în perioada aceasta, pentru că politica repertorială trebuie să aducă în scenă anumite teme. Cu părere de rău, la momentul actual, teatrul care se face este în detrimentul spectatorului. Spectatorul nostru este iubitor de teatru, dar vine o dată la teatru şi vede un spectacol de proastă calitate şi a doua oară nu mai vine. Acuma sunt interese, clanuri care menţin conducerea teatrelor.

Dacă e atât de „proastă” gestiunea teatrelor, poate că iniţiativa Guvernului de a privatiza cele cinci teatre era bună?

Păi ele sunt deja privatizate, sunt deja în clan! La Teatrul „Luceafărul” este clan de familie, la alt teatru se joacă numai spectacole după autorul-directorul teatrului, la alt teatru este altceva. Să nu pătrundem mai adânc...

Cunoscând din interior şi partea putredă, dacă aţi fi ministru al Culturii, cu ce aţi începe reforma în domeniul teatrelor?

În primul rând, birocraţii de la Ministerul Culturii trebuie schimbaţi sută la sută. Mulți dintre ei au jucat tananica şi pe timpul comuniştilor, acuma s-au dat şi cu democraţii, dar sunt aceiaşi.

În ultimii ani sunteţi mai mult în România...

Pentru că aici se întâmplă ceea ce se întâmplă. Până mai ieri a fost un „sinistru” al Culturii care a îndeplinit funcţia de pion şi a servit intereselor cuiva de a privatiza. De ce să nu spunem lucrurilor pe nume? Se bagă în casa noastră de suflet, dar cât putem? Prin cultură, prin teatru nu se fac averi. Aici suntem noi, cei bolnavi de teatru, şi cred că este o boală incurabilă, dar ei au alte interese – urâte, mizere, le-aş spune eu.

Cum e să montaţi un spectacol după un roman celebru? Mă refer la spectacolul „Douăsprezece scaune”…

Scopul pe care mi l-am propus a fost să-l aduc în zona noastră românească, cu escrocii noştri, cu fularele noastre, ale lui Ostap Bender. Le-am văzut perindându-se prin PMAN: când au fost roşii, când oranj, când verzi, când albastre... Acum avem la guvernare politicieni 99 la sută Ostap Bender. Să nu ne facem iluzii şi să nu ne ascundem de acest adevăr.

Vă mulțumim!

Interviu realizat de Aurelia Borzin

Autor: Ziarul National

Prietenii tăi merită să știe ASTA!