22:18:03 14.12.2024
Stiri

INTERVIU // Mina Decu: „În Basarabia am văzut un loc pe care l-aș putea numi foarte ușor acasă, iar pentru mine asta chiar înseamnă mare lucru”

Actualitate 24.06.2024 10:38 Vizualizări2622 Autor: Irina Nechit
INTERVIU // Mina Decu: „În Basarabia am văzut un loc pe care l-aș putea numi foarte ușor acasă, iar pentru mine asta chiar înseamnă mare lucru”






Mina Decu: „În Basarabia am văzut cele mai puține, spre deloc, măști umane. În Basarabia am văzut oameni cu care doresc să rămân prietenă. Gândurile mele despre malul stâng al Prutului sunt de unificare, de gratitudine, incluziune și revenire”






Irina Nechit: Dragă Mina Decu, ce poezii citeai pe când erai copil la Craiova? Îți plăcea să stai singură în cameră? Ce profesii aveau părinții și cât de ocupați erau? Au observat atracția ta pentru cărți?

Mina Decu: Pe când eram copil, în Craiova, citeam poezii cu rimă, de Vasile Alecsandri, Șt. O. Iosif, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Elena Farago și, mai mult decât citeam, ascultam poezii recitate de actori mari de pe vremea aia, pe plăci de vinil, discuri, adică, plăci le ziceam noi, în familie.

Mama a fost laborantă în panificație, dar a renunțat la job pentru a avea mai bine grijă de mine, copila care mai avea doi frați și care a apărut la 12 ani distanță de ultimul copil născut, așa că era casnică și mamă; tata era maistru în construcții și foarte ocupat, dar când avea timp liber, îl petrecea cu multă iubire cu fetița care eram.

Evident că au observat atracția mea pentru cărți, care era cultivată de mama, o cititoare ferventă. Mama devora cărțile, avea abonament la biblioteca din cartier și de mică mă lua și pe mine cu ea la ales de cărți, pe care, la început le luam pe abonamentul ei, apoi, când am împlinit vârsta necesară, pe abonamentul meu. Țin minte că atunci când mi-am făcut abonament/ permis de bibliotecă, am sărbătorit cu mama la cofetărie, la un profiterol/ amandină/ savarină/ o prăjitură.




„Textele filosofice pot fi atât de poetice pe cât de poetici sunt cei care le scriu”



Cine ți-au fost profesori de filosofie la facultate? Cât de poetice pot fi textele filosofice?

Facultatea de Filosofie am făcut-o la Craiova, masteratul l-am făcut la București. De la Craiova mi-i amintesc cu drag și recunoștință pe Ionel Bușe, proful care mi-a coordonat și lucrarea de licență „Arhetipuri și motive mitice la Jung și Eliade”, și pe Cătălin Stănciulescu, proful care m-a învățat să descompun/ destram/ destruiesc un discurs politic (și nu numai), pe baza erorilor logice, de la A la Z.

Din București mi-i amintesc pe Sebastian Grama, Savu Totu și pe Gheorghe Vlăduțescu. Grama este un multilateral dezvoltat și, în primul rând, un om cu un simț al umorului care depășește, fără a încălca, orice limite ale bunului-simț, cu înțelesul de common sense și, de asemenea, cineva cu care colaborez pe/ în/ la diferite proiecte.

Pe Savu Totu mi-l amintesc ca pe acel prof care a luat în considerare dorința lui Alexandru Dragomir de a nu i se publica, fără voia lui, manuscrisele (lucru care, evident, nu s-a întâmplat, dovadă stând jurnalele și notele lui de curs publicate la Ed. Humanitas) și care aproape că m-a oprit atunci când aveam pregătită o lucrare pornind de la scrierile sale.

Pe Gheorghe Vlăduțescu mi-l amintesc ca pe acel prof care era un monstru de erudiție, un robot recitator neostoit de date filosofice, la modul scary, cu minime calități sociale, dar care se dovedea un excelent partener de discuție dacă, așa cum am făcut eu, aveai pregătită o lucrare pe divinație la romani, centrată pe oase de păsări.

Textele filosofice pot fi atât de poetice pe cât de poetici sunt cei care le scriu. Dacă îl luăm ca exemplu doar pe Heidegger, bun prieten cu Hölderlin, am putea spune că filosofia stă la baza poeziei lui. Dacă îl luăm ca exemplu pe Wittgenstein, care s-a auto-întru-totul-contrazis și a zis că despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să tacă, care a trecut de la „Tractatus” la „Cercetări”, am putea spune că poezia stă la baza filosofiei lui.

În ce perioadă ai descoperit scrisul, ca formă de existență?

Mă crezi că nu mai știu? Pe la 8 ani, cred, poate chiar 7.




„Levitez prin viață. Încerc să mă ancorez, prin poezie”




După „desprindere” (editura Charmides, 2018), un volum multipremiat – debutul tău literar – ți-a apărut „Tagliatelle allegro”, la editura Cartier (2024). Poemele din acest proaspăt volum nu au titluri. Parcă am citi o narațiune, intensă, neîntreruptă, neliniștitoare, despre cele trăite în ultimii ani. De ce ai optat pentru această structură a cărții?

Nici textele din „desprindere” nu au titluri, au numere sau scurte indicații, puse în paranteză, care le plasează în grupajul în care vreau eu să fie plasate. Întrebarea asta, referitoare la titlu am primit-o și de la copiii din Codru (municipiul Chișinău –n. red.), de la Gimnaziul Nr. 42, iar răspunsul meu a fost dublu: în primul rând de lene, apoi, în al doilea rând, din dorința de a nu conduce cititorul pe un anumit drum, încă de la început, prefer să las persoana care citește să meargă singură, să descopere vers cu vers ce se întâmplă și să-și trăiască propriul adevăr, propria versiune a realității, a ceea ce citește, și cred că un titlu ar cam influența chestia asta. Apoi, să fim sinceri, partea cu titlul chiar e cea mai grea, din tot procesul creativ.

Cât despre structura cărții, cea narativă, despre care vorbești și pe care mă bucur că ai observat-o – pentru că, da, așa e, există un fir narativ în carte – e, la fel, un lucru pe care l-am făcut și cu prima carte, numai că aici, în Tagliatelle, e mai evident. E vorba despre aproape un an din viața mea, anul în care am scris cartea, decantat în ceea ce înseamnă pentru mine poezie, adică ceva simplu și diafan, – vorbind aici despre acea diafanie care presupune lăsarea luminii să pătrundă atât cât este necesar ochiului să întrevadă conturul lucrului pe care vrea să îl cunoască, dar nu și stăpânească, pentru că tot timpul e de dorit un rest cu care imaginația să lucreze – cu duritatea fierului forjat de sonoritate și cadență, toate acestea având nucleu social, de cele mai multe ori. Am optat pentru această structură narativă pentru că, desi mă văd ca fiind o persoană anarhică, se pare că iubesc și ordinea și poveștile.

Citind „Tagliatelle allegro”, ne emoționează lirismul, zbaterea unei ființe lucide între vulnerabilități, libertatea spiritului, fluiditatea discursului, o detașare de cele ce pot alimenta orgoliul unui autor. Ai nevoie de senzația de superioritate asupra cotidianului pentru a scrie? Te interesează limbajul străzii?

Nu, nu am nevoie să mă plasez deasupra cotidianului, pentru că oricum, în majoritatea timpului, levitez prin viață, am mai degrabă nevoie de ancorare, iar eu prin poezie asta încerc să fac, să mă ancorez, să văd mai bine ceea ce doar zăresc, iar limbajul stradal mă ajută foarte mult, doar că încerc să am o bună dozare a lui în textele pe care le scriu, în așa fel încât să nu ies din cotidianitate, dar nici din poezie.




„Structura mea anarhică degajează ideea unei moralități universal acceptate”




Ești ironică și autoironică în volum, dar nu ajungi să fii cinică. Ce crezi despre cinism în literatură?

Diogene rămâne unul dintre filosofii mei preferați și cred că filonul cinic nu lipsește poeziei mele, probabil că observarea lui depinde de cum cade privirea în diafanie.

Cum spuneam înainte, structura mea anarhică degajează ideea unei moralități universal acceptate și nu simte nevoia să pună altceva în schimb, doar observă și descrie ce vede în lipsa ei.

Extrem de frumos e poemul despre un inel pescuit în apele Styxului. Pescuit „cu o plasă întunecoasă”… În alt poem ghicim prezența unui minotaur. În ce măsură mitologia se intersectează cu poezia ta?

În textul cu inelul este vorba despre Narcis, celui căruia îi și dau voie să vorbească într-unul dintre pasajele textului:

„sufletul meu nu e din sufletul ei am să arunc ceva în hăul din

mine când i-l voi dărui

și de nu va fi s-o pot de tot goli înapoi i-l voi lua

următoarea va fi mai plină de mine în ea când se va uita

ei i-l voi dărui

va fi a mea cel care nici măcar atunci nu voi fi”

În cazul de față, mitologia se intersectează cu poezia mea cu scopul de a ilustra o tulburare de personalitate.

Cât despre minotaur, dragul de el, da, îl amintesc la un moment dat, dar acolo pur simplu trimit către o melodie a lui Asaf Avidan, The Labirinth Song.

Cred că mitologia se întrepătrunde cu ce scriu la nivel arhetipal.

Pomenești în unele poeme de oameni tatuați. Tatuajul e o necesitate pentru tinerii de azi? Tu ai tatuaje?

Dacă este o necesitate, atunci cred că este una estetică, o dorință de a estetiza realitatea propriului corp și realitatea, în general și, da, și o nevoie de a-și exprima unicitatea.

Da, am și eu unul, e după un desen rupestru șamanic, din Idaho.




„Mă pasionează ping-pongul minții cu lucrurile, cu oamenii”




Toți se uită la filme seara. Filmele ajută planeta să supraviețuiască?

Arta ajută planeta să supraviețuiască, planeta formată din oameni, adică îi ajută pe oamenii acestei planete, iar filmele sunt artă, deci, da, filmele ajută planeta să supraviețuiască.

Știi că unul dintre titlurile posibile ale cărții mele era „Filme cu tine”? Pe mine filmele mă ajută foarte mult în/ la scris, lucrez foarte mult cu imaginea, de la imagine mă duc în imaginație și apoi mă întorc înapoi la imaginea transpusă în scris.

Ping-pongul minții cu lucrurile, cu oamenii, cu vietățile, cu realitățile e o îndeletnicire pasionantă pentru tine?

Oh, da! În afară de sex și ciocolată, e singura care îmi aduce o mega satisfacție.

Scriind despre singurătate, scapi de ea?

Nu, dar cel puțin o exorcizezi puțin și o faci să stea de vorbă cu tine, face to face, chiar dacă apoi te posedă din nou.

Ai participat primăvara aceasta la Zilele Literaturii Române din Chișinău. Ce-ai văzut în Basarabia? Ce gânduri ai despre malul stâng al Prutului?

În Basarabia am văzut un loc pe care l-aș putea numi foarte ușor acasă, iar pentru mine asta chiar înseamnă mare lucru.

În Basarabia am văzut cele mai puține, spre deloc, măști umane.

În Basarabia am văzut oameni cu care doresc să rămân prietenă. Gândurile mele despre malul stâng al Prutului sunt de unificare, de gratitudine, incluziune și revenire.

Mulțumesc pentru interviu!







Mina DECU (n. 15 aprilie 1983, Craiova), masterandă în Filosofie și în Studii Europene, fostă profesoară de Studii Socio Umane, librăreasă, redactoare, actualmente traducătoare, poetă și coordonatoare de activități nonformale la o școală, la care ține și un club de scriere creativă.

Cartea ei de debut, „desprindere”, Editura Charmides, 2018, a fost distinsă cu: Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” Opus Primum; Premiul „Tânărul poet al anului 2018”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; Premiul pentru debut, în cadrul Festivalului Național de Poezie „Colocviile George Coșbuc”; Premiul pentru debut editorial în anul 2018, în cadrul Galei APLER.

Mina Decu a participat la diverse festivaluri și evenimente de poezie și literatură. A apărut cu texte poetice în română și în traducere (engleză, franceză și maghiară) în mai multe antologii și reviste literare, din țară și din străinătate. Traducerea în engleză din „desprindere”, realizată de Anca Roncea și Rajnesh Chakra pani, a luat premiul America Pen/Heim Translation, urmând să apară în Statele Unite ale Americii.






Stiri relevante

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
13.12.2024 09:14 Nicolae Negru Nicolae Negru // Transnistria, ca un ...

09.12.2024 09:12 Nicolae Negru Nicolae Negru // Și Ilan Șor era pent...

06.12.2024 09:13 Nicolae Negru Nicolae Negru // Să salvăm România!

Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Sondaj
Cum credeți, va reuși justiția din R. Moldova să pedepsească persoanele implicate în operațiunea privind cumpărarea voturilor la ultimele alegeri din R. Moldova, cu bani din Federația Rusă?
Prietenii noștri

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md