INTERVIU // Lidia Kulikovski, jumătate de veac la bibliotecă: „Cărțile au suflet, ne ies în cale când avem nevoie de ele. Am adus peste 600 de mii de volume de carte în limba română”

Lidia Kulikovski, specialist în biblioteconomie, bibliologie, conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe pedagogice, ex-director general al Bibliotecii Municipale (BM) „B.P. Hasdeu”, a împlinit, pe 1 august curent, 50 de ani de muncă în bibliotecă: „Doar în bibliotecă poți să fii în trecut, în prezent și în viitor, simultan”.

Irina Nechit : Dragă doamnă Lidia Kulikovski, cum era biblioteca văzută de dvs. pentru prima dată în viață? Era în satul natal?

Lidia Kulikovski: Prima bibliotecă din viața mea a fost biblioteca de la școala de opt ani din mahalaua noastră, în satul Nicoreni, pe atunci eram în raionul Râșcani, acum în Drochia. Am citit tot ce deținea biblioteca la compartimentul literatură (ficțiune, nonficțiune) chiar și studii literare ­– da’ ce studii literare erau în anii cincizeci?

Pe unde înțelegeam, pe unde nu, dar citeam ca să-mi dezvolt vocabularul și să aflu curiozități... apoi când nu mai aveam ce citi la școală, am mers la biblioteca publică a satului, mai mare, mai dotată, edificiu aparte... Apoi am citit în anii 1966 - 1968 la biblioteca școlii medii, la fel cu colecții foarte bune. Pot spune că până la universitate am citit trei biblioteci... Dar nu mă limitam la cărțile din biblioteci – cumpăram foarte multe cărți de la magazinul din sat.

După 1956 s-a dat dezlegare la editarea clasicilor, costau copeici. De câte ori mergeam la magazinul alimentar unde cărțile stăteau vrafuri pe tejghea între căldarea cu scrumbie și cutia cu halva, îmi cumpăram câteva cărți. Citeam și presa, acasă, eram abonați la toate ziarele și revistele din republică și chiar și la „Pravda”, era obligatoriu s-o abonăm.

Ce cărți vă dădeau părinții să citiți? Ce profesii aveau?

Părinții știau că trebuie să citim, să fim cei mai buni la școală. Mama a făcut 7 clase la români. Tata după război a făcut 7 clase în trei ani, la sovietici; nu-i prea plăcea să citească, dar mă ruga să-i citesc eu.

Mama era un fel de lider în colhoz, adică mereu ocupată, miza pe școală. Am avut o învățătoare foarte bună în clasele primare care mi-a educat dragostea pentru lectură, artă și caligrafie. I-am fost recunoscătoare toată viața.

Mai târziu Liza, bibliotecara de la biblioteca publică, avea grijă să nu scap nicio carte bună. Cred că atunci mi-am format o viziune care stă în picioare până acum ­– precum că bibliotecarul trebuie să fie bun, cu inimă caldă.

De ce ați ales facultatea de Biblioteconomie?

N-am ales-o. Așa a ieșit ... Am depus actele la juridică și mămica mi-a zis să le retrag, că nu-i profesie pentru femei. Le-am retras și, umblând prin Chișinău, m-am gândit să merg la Facultatea de Teatru. Conștientă cu nu sunt cine știe ce frumoasă, am depus actele la specializarea teatru de păpuși. Mă gândeam că acolo, după perdea, nu mă vor vedea, dar am voce bună, dexteritate corporală, memorie bună, așa că puteam fi o actriță bună. Mama, iar, s-a împotrivit. Ultimativ, mi-a a zis să merg de învățătoare. Am dat la Filologie – 11 pretendenți pe un loc, dar am reușit. Biblioteconomia atunci era ca specializare la Filologie.

Purtați mini pe vremea studenției? Era un act de curaj?

Așa era tendința anilor 70, să porți scurt-scurt, iar eu eram pasionată de designul vestimentar, îmi plăcea să fiu elegantă, să mă evidențiez din mulțime prin ceva. În acea perioadă, industria de confecții avea doar culori cafenii, gri, spălăcite, oamenii purtau aceleași paltoane, rochii – le vedeai aproape la fiecare a treia femeie.

Am avut noroc că sora mamei era croitoreasă văzută la Bălți. Mergeam vineri seara la Bălți, iar luni mă întorceam cu două rochii nou cusute sau cu palton, sau trenci.

Aveam organic nevoie să fiu diferită, o am și în prezent – această nevoie acum e mult mai ușor satisfăcută decât în tinerețe.


Lidia Kulikovski mergând spre Biblioteca „B.P. Hasdeu”, prima zi de muncă, 1 august 1973. De atunci au trecut 50 de ani.

Cărțile sunt foarte grele. Ele atrag praful, se umplu de praf. Au fost momente când v-ați speriat de munca de bibliotecar? Cum le-ați depășit?

Nu consider și nu am considerat nicicând cărțile grele, nici strângătoare de praf. În anii tinereții mele se citea foarte mult, cărțile nu stăteau pe raft, era rând, ca la multe alte produse. Eram țara cozilor, chiar era o cultură statul la rând în țara căreia i se năzărea la orizont comunismul.

Pe atunci, bibliotecile erau instituții ideologice. Fiecare întreprindere, instituție avea, lunea, informarea politică, era obligatoriu să citești presa, să știi cât de bine e în URSS. Trebuia să demonstrezi că ai citit „Pravda” și alte periodice ideologice, dar și lucrări de V.I. Lenin, Karl Marx și Friedrich Engels, mai târziu de Brejnev. Ședințele de informare politică erau un fel de educare a patriotismului sovietic și un fel de spălare de creieri. Totuși, mai am până azi prejudecata pozitivă că din orice carte poți învăța ceva. Doar dacă ai gândire critică.

Eu am o relație deosebită cu cărțile, mi se pare că au suflet, vorbesc cu ele, le dojenesc dacă ceva nu-mi place, le laud dacă descopăr ceva. Chiar dacă lucrez în bibliotecă, mereu cumpăr cărți. Câteodată am impresia că, de fapt, ele mă caută, ele îmi ies în cale. Dacă intru în librărie, numaidecât voi găsi exact cărțile de care am nevoie în acel moment. Și atunci cum să nu le iubești...

Niciodată nu m-a speriat munca de bibliotecar. Biblioteca, deși aparent statică, e locul unde lucrurile se schimbă de la minut la minut, nu există plictiseală. Vin bătrâni care vor socializare, vin fugând de singurătate și de izolare, vin copii inocenți, curioși, dornici de experiment și distracție.

Doar în bibliotecă poți să fii în trecut, în prezent și în viitor, simultan. Doar în bibliotecă trăiești starea și experiența serendipității – atunci când cauți ceva anume și găsești alte surse, mai interesante, mai atractive, când descoperi adevărate comori. Doar biblioteca creează memorie locală, valorifică trecutul prin studii și cercetări, nu numaidecât științifice, ci prin conversații comunitare, relații și implicare a oamenilor, prin poveștile lor de viață, de reușită sau eșec.

Când ați devenit șefă a Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”? Cine v-a propus? Ce schimbări ați inițiat?

Am fost metodistă, șef la achiziție... La 1 martie 1990, am devenit director (funcție deținută până în anul 2013 – n.n.). Nu m-a propus nimeni. Era perioada pre-perestroika și Ministerul Culturii a dorit să organizeze un concurs pentru postul de director. Era o perioadă când rușii înțelegeau că iaca-iaca pierd ceva, asta se simțea în toate structurile. La concurs și-au prezentat candidaturile trei ruși și niciun moldovean, din peste aproape 500 de bibliotecari ai capitalei. Am depus și eu actele. Situația s-a încins rău. Atunci, pentru prima dată s-au mobilizat moldovenii și eu am câștigat cursa, cu doar șapte voturi. S-a insistat ca voturile să fie renumărate și s-a constatat că au ieșit chiar mai multe.

Primul lucru pe care l-am făcut în calitate de director a fost deschiderea bibliotecilor specializate pentru etniile conlocuitoare: Bibliotecile evreiască, ucraineană, bulgară și găgăuză, poloneză în februarie 1991. Al doilea pas a fost deschiderea bibliotecilor de carte românească: „Transilvania”, „Târgu Mureș”, „Maramureș”, „Alba Iulia”, „Ștefan cel Mare”, „Rebreanu” – în total nouă biblioteci, în ctitorie comună cu bibliotecile județene din România.

Vă emoționează coloanele din Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”? Ele dau sălii un aspect unic în Chișinău.

Coloanele mă inspiră, pentru că în această sală au fost personalități istorice încă din perioada țaristă, dar mai ales din perioada interbelică, de după 1918: N. Iorga, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Maria Cebotari etc. Prezența coloanelor e ca o cocardă la pieptul meu, cred că și la bibliotecarii noștri, pe care o purtăm cu onoare și mândrie.

Care sunt cele mai importante proiecte realizate de Dvs. pe parcursul carierei?

Economia acestui interviu nu-mi permite să le listez pe toate, au fost foarte multe: am fondat o revistă profesională care a susținut testul timpului -timp de 21 de ani a bucurat comunitatea profesională cu conținut cognitiv, cultural, literar, istoric; am lansat prima Ludotecă din domeniu la biblioteca „Transilvania”; am constituit catalogul electronic al Bibliotecii Municipale (BM); am lansat mai multe proiecte de informatizare a proceselor de activitate a rețelei Hasdeu; am introdus cardul unic al cititorului; am fondat Centrul Național de Hasdeologie de pe lângă BM.

De asemenea, am demontat un clișeu, cum că bibliotecile publice nu fac cercetare și știință: BM a editat peste 500 de lucrări în ultimii 30 de ani, care au adunat cele mai prestigioase premii locale, naționale și internaționale; am adus peste 600 de mii de volume de carte în limba română; am orientat activitatea spre comunitate, creăm patrimoniu local.

Traversăm o perioadă de criză. Cum supraviețuiește BM?

La ora actuală, BM e o instituție cu servicii comunitare moderne care se zbate să supraviețuiască în această lume incertă și instabilă inovând activitatea, formând abilități profesionale moderne, pentru a putea răspunde nevoilor lumii de azi.

Când va fi reparată fațada Bibliotecii Hasdeu?

Vai, nu e pentru mine această întrebare. Dar pun mână la inimă și vă spun că nimeni din fondatori nu are nevoie de bibliotecă.

Anul trecut, BM a împlinit 145 de ani de la fondare și nici măcar fațada clădirii nu au reparat-o. E o instituție căreia i se deleagă sarcini, dar e limitată în acțiuni.

Ce doriți să-i spuneți tinerei din poza în care sunteți surprinsă mergând voios spre bibliotecă, exact cu 50 de ani în urmă, pe 1 august 1973?

Chiar i-am spus: Fato, ai făcut lucruri multe și mărețe! Credeți că e o frază nemodestă?

Dimpotrivă! Vă apreciem spiritul ludic, energia, capacitatea de muncă extraordinară, generozitatea, luminozitatea. Felicitări pentru cei 50 de ani petrecuți în Bibliotecă!