Fotbalistul din cărucior

Pasiune: Deși Lilian Lungu e țintuit în scaunul cu rotile, pasiunea pentru fotbal îi dă putere ca, pentru cinci minute, să fie rege pe stadionul din sat

Un tânăr din orășelul Sângera, suburbie a municipiului Chișinău, este pasionat de fotbal și vrea să devină portar. Un accident de la naștere l-a imobilizat pe viață în scaunul cu rotile. Cu toate acestea, băiatul nu se dă bătut, iar cu ajutorul tinerilor și al copiilor din mahala, Lilian Lungu își îndeplinește visul pentru câteva clipe.

Joacă doar cinci minute

Cu mâna streașină la ochi, Lică se ițește de după gard și privește lung spre stadionul de lângă casă. Nu e niciun copil. Se întoarce posomorât în ogradă și oftează. „Probabil, nici azi nu va ieși nimeni. De când a început școala, tot mai rar pot să admir meciurile de fotbal”, explică băiatul. Se ghemuiește în scaunul cu rotile și-și pironește privirea spre soare.

De fapt, îl cheamă Lilian, dar toți îi spun Lică. Băiatul în vârstă de 27 de ani este pasionat de fotbal. Nu e sigur de unde vine patima pentru acest joc. Fie că terenul pentru fotbal este chiar în fața casei, ceea ce îl favorizează pe tânăr să nu depună mult efort când se deplasează în scaunul cu rotile pe drumurile pietruite ale orășelului, fie că jocul a încolțit în inima lui Lică de când era mic. „Îmi place fotbalul, dar mai ales când stau pentru cinci minute în poartă și prind mingile de la băieți”, spune tânărul.

Când strigătele copiilor din mahalaua lui Lică umplu stadionul, tânărul este nespus de fericit. Întoarce scaunul cu rotile și o pornește repede pe teren. Parchează căruciorul lângă poarta stadionului. Mai întâi apucă cu mâinile un picior și-l dă jos din scaun, apoi pe celălalt și, cu un efort mare, se ridică. Cu pași legănați pornește încet spre locul care-l face erou. Se proptește în poartă și așteaptă mingea colegilor. La trei metri distanță de portarul Lică, Dănuț lovește balonul încet cu piciorul și îl direcționează în așa fel spre el, încât să nu-i dea mari bătăi de cap. Lică îl prinde, zâmbește fericit că și de această dată i-a reușit și nu a dat de gol echipa.

E un portar bun

După câteva minute de joc, portarul se instalează în cărucior și se transformă în spectator. „Am obosit, dar mai mult timp nici nu rezist în picioare. Eeee, încă niciodată nu am ratat vreo minge, dar să știi că eu îmi dau toată străduința ca băieții să rămână mulțumiți de mine, chiar dacă cu greu merg și-mi taie durerea picioarele”, Lică își trage sufletul după meciul încordat.

Deși membrii grupului din care face parte Lică nu au mai mult de 12 ani, toți se împacă bine și fac o echipă bună. „Joacă tare bine și încă nu i-am dat niciodată gol. Noi, de fiecare dată când ieșim pe terenul de fotbal, îl chemăm și pe el. Ținem tare mult la dânsul și nu ne deranjează deloc că e în cărucior. Chiar ne străduim să-l implicăm cât mai mult în meciurile noastre”, zice Dănuț, unul dintre jucători.

„Medicii îmi propuneau să-l las la internat”

Mama lui Lică, Dora, nu s-a așteptat că ultimul ei copil se va naște cu această dizabilitate. Nimeni din familia lor nu a suferit de vreo boală. „Înainte să nasc, doctorii m-au controlat și au zis că mai am timp. Eu țipam de durere. Simțeam cum iese capul copilului și-l nasc pe coridoarele spitalului. S-a apropiat de mine o soră medicală tinerică, m-a așezat pe o targă și a vârât mâna. În acea secundă a strigat o doctoriță la ea. Ce faci? O să calicești copilul...”, mama lui Lică pune mâinile la ochi și se înăbușă în hohote de plâns.

„Peste un an am aflat că va fi invalid pe viață. Nu m-am jeluit la nimeni. Nu am dat pe nimeni în judecată. Ce puteam să fac, copilul era schilodit. Cel mai strașnic ce mi s-a întâmplat pe urmă e că niște medici mi-au propus să-l las la un orfelinat și să nu mă chinui prea mult cu el. Când am auzit, am înmărmurit. Mi s-a făcut părul măciucă. Cum să-l las? El e copilul meu. Unul dintre ei m-a trimis să aduc fișa medicală. Am ieșit afară și am început a plânge. Credeam că special m-au trimis după fișă, ca să mi-l fure și să-l dea la internat. Am fugit înapoi în cabinet și am zis că nu mă duc”, își aduce aminte Dora Lungu.

„Iarna sunt nevoit să stau doar în casă”

Lică e fericit. Stă pe stadion și nu scapă din ochi jocul. Trăiește unul dintre cele mai frumoase momente ale zilei. „Vara îmi place cel mai tare aici. Atunci toți copiii sunt în vacanță, iar duminicile și sărbătorile stadionul se umple cu tineri. Mă cheamă și pe mine să stau în poartă. Însă, când timpul se răcește, sunt nevoit să stau acasă și nu mai ies din ogradă. La săniuș rar când mă duc, doar dacă cineva din familie sau vreun prieten are putere să mă plimbe”, povestește el.

Singura problemă cu care se confruntă Lică este drumul. Plin de pietre, fără urmă de asfalt pe el, ceea ce-i limitează băiatului plimbările prin localitate. „În fiecare an schimb cauciucurile la roțile căruciorului. Pe drumurile noastre repede se strică și mă hurduc de-mi sare capul. Aș vrea și eu să fac mai multe plimbări, dar nu pot. Așa că aștept copiii să vină pe stadion și să mai ies olecuță din ogradă”, zice Lică.

Lilian nu a mers la școală decât două luni, deoarece era greu pentru părinți să-l transporte. „Două luni de zile l-am dus la școală în spinare. Mașină nu aveam. Apoi, îl așteptam jumătate de zi, ca să-l iau după ore. După care l-am oprit acasă. Mai veneau profesorii, dar Lică le-a interzis să-l viziteze. Așa că el nu știe să citească sau să calculeze. În schimb, se descurcă la calculator”, spune mama lui Lilian.

Viața lui Lică se împarte între meciurile de joc de pe stadionul din orășelul Sângera, televizor, plimbările pe străzi, mâna de ajutor pe care o mai acordă din când în când părinților și visuri. „Vreau să mă fac portar, dar știu că asta nu se va întâmpla niciodată. Însă, acest căruț nu mă împiedică să mă duc pe stadion și să-mi realizez visul pentru cinci minute”, zice tânărul.