Stiri

Dezbinarea care ne unește

Editorial 24.05.2013 10:49 Vizualizări

1160

Antidot // Și ce dacă, în următoarea sa vizită la Chișinău, Angela Merkel va fi însoțită de miros de crenvurști cât timp își va citi discursul la Palatul Național?

Plouă peste R. Moldova și, așa cum deseori se întâmplă pe la noi cu fenomenele, de altfel, obișnuite, - fie că sunt naturale, politice sau sociale - ploaia capătă proporții de cataclism. Nu este vorba doar de stricăciunile pe care, din păcate, aversele le fac pe câmpurile oamenilor, ci și de mizeria pe care șuvoaiele o scot la suprafață.

În ploaie, satele Moldovei își pierd farmecul de colț de rai unde s-a născut veșnicia - pentru că, indiferent ce s-a născut cândva acolo, astăzi „cartea lor de vizită” sunt drumurile desfundate, glodul, casele pustii și bărbații beți care-și omoară copiii. Orașele se developează și mai repede. Până și Chișinăul, declarat mândră capitală europeană, devine aceeași mână de glod, la care se adaugă mașini și pietoni înotând prin canalele improvizate de sistemul defectuos de canalizare. Exact ca la Mihail Sebastian în „Steaua fără nume”, când bătrâna domnișoară Cucu încearcă să o convingă pe frumoasa Mona să fugă cât mai departe de acolo - „aici e bine să trăiești când e soare și cald, dar sunt atât de multe zilele când plouă la nesfârșit…”.

Există și țări în care plouă la nesfârșit!, îmi vine să-l corectez cu impertinență pe Sebastian. Căci, dacă ploaia înseamnă pentru cei mai mulți tristețe, apoi nu-i așa că trăim cu toții într-o Moldovă ploioasă, pe lângă care Anglia este un mic copil?

Crenvurști pentru Angela Merkel

Pe mine, de exemplu, mă întristează că de Blajini, în cimitir, oamenii nu stau să-și amintească de morți, ci se grăbesc să prindă vreunul viu „de la Chișinău” care să le explice mai pe îndelete ce se întâmplă acolo cu politica. De-ar ști ei că la Chișinău ceața în care orbecăiește politica noastră e la fel de densă!.. Mă întristează și că, pe acest fundal politic tulbure, șmecherii nu pregetă să-și arunce undița după pește, fiecare pescuind… în funcție de puterea financiară sau administrativă deținută.

Astfel, apariția unui magazin de mezeluri în chiar centrul Chișinăului (azi-mâine cred că va fi inaugurat), cuibărit între un Palat Național ce poartă numele lui Nicolae Sulac, o Uniune Teatrală, o Casă a Presei, un Guvern și chiar o Primărie, că nu mai este ea chiar atât de departe, pare la fel de naturală ca și nu mai știu care ediție de atacuri raider asupra unei bănci. Pentru că, la sigur, ambele s-au făcut „cu acte în regulă” și, mai ales, în ambele s-a investit - legal sau nu, ce mai contează?

Și ce dacă, în următoarea sa vizită la Chișinău (dacă va mai fi cândva să fie), Angela Merkel va fi însoțită de miros de crenvurști cât timp își va citi discursul la Palatul Național? Nemții, la o adică, sunt mari amatori de cârnăciori! Iar artiștii… pe cine interesează ce crede un artist, când este atât de ușor să furi o bancă?..

O constatare ploios de tristă

„Ce ne unește?”, se întreba ieri publicistul Iulian Ciocan de la „Europa Liberă” și tot el răspundea: „Mai nimic. Poate doar - un pic - trecutul comun sovietic cu care însă nu poţi face mare lucru. De aceea şi suntem două decenii într-un impas cronic și se pare că vom mai fi o vreme... Nu există o idee naţională care să ne consolideze, nu există nişte valori care să oprească ofensiva bădărăniei şi a hoţiei”.

Ploios de tristă, dar adevărată, constatarea lui Iulian Ciocan pentru o societate care pretinde că este prin excelență muncitoare, ospitalieră și cu niște standarde morale extrem de ridicate. Respectiv, refuză să accepte realitatea, care dovedește altceva, și anume, că mult-trâmbițatele ospitalitate și generozitate demult au eșuat în fudulie și ipocrizie (vezi nunțile, cumetriile și, în mod special, înmormântările la moldoveni), valorile morale rezistă cam până în clipa în care sunt puse în fața unei probleme care nu poate fi rezolvată decât cu ajutorul „cumătrului”, iar munca... Mă tem că nici ea nu este cea care ne unește. Echipele au devenit o raritate chiar și în zonele care apriori se bazează pe acest spirit, fiecare „muncind” în propria găoace. Și cât timp nu vom dori să vedem și să recunoaștem asta, vom fi uniți de dezbinare.

Autor: Sorina Ștefârță

Prietenii tăi merită să știe ASTA!