REPORTAJ // Despre presă, la trecut

Destine // Ludmila şi Mitrofan Vătavu, la 80 şi 85 de ani

Probabil, astăzi puţini îşi mai aduc aminte de cuplul de ziarişti Ludmila şi Mitrofan Vătavu. Dumnealor au activat toată viaţa în presă şi şi-au făcut meseria cum au ştiut mai bine, în condiţiile în care, în perioada comunistă, erai nevoit să faci echilibristică între ceea ce gândeşti cu adevărat şi ceea ce e voie de la partid pentru a fi mediatizat, dacă voiai să te menţii în funcţie. Mitrofan Vătavu nu o dată a fost concediat, cu mustrări aspre publice, pentru că a îndrăznit să strecoare în presă câte un gând despre lucruri interzise la acea vreme. Anii independenței R. Moldova au venit odată cu pensionarea lor. De aceea, undeva în adâncuri, aceşti oameni trăiesc cu regretul că odată cu libertatea de exprimare care s-a instaurat după anii ’90, Domniile lor nu au mai putut participa activ la viaţa publică.

Începuturi favorabile

Când au început să lucreze în presă, în universităţi nu era o facultate de Jurnalism, povesteşte Ludmila Vătavu. Dumneaei a făcut Facultatea de Filologie şi s-a angajat la serviciu la revista „Femeia Moldovei”, neştiind ce presupune această meserie. „Am avut mare noroc că m-a luat sub aripa ei scriitoarea Vera Malev. Prima deplasare pe teren am făcut-o cu dânsa. La începuturi m-a ajutat mult şi secretarul responsabil la revistă, Argentina Cupcea-Josu. Datorită acestor două femei, am învăţat meseria”, spune femeia. Doamna Vătavu îşi aminteşte şi astăzi prima experienţă jurnalistică, când i s-a dat sarcina să scrie o schiţă despre o profesoară şi a scris o compunere, iar la redactare textul i-a fost transformat într-o ciornă, neagră literalmente de îndreptări. „N-a rămas nimic din ceea ce scrisesem eu. Acest lucru m-a marcat pentru toată viaţa. Noi, absolvenţii de atunci, nu cunoşteam limba literară sau o cunoşteam la un nivel foarte scăzut, deşi făcuserăm filologie”, își amintește doamna. După douăzeci şi patru de ani lucraţi la revista „Femeia Moldovei”, doamna Vătavu a fost numită redactor-şef la ziarul „Tânărul leninist”. „Ziarul se făcea în limba rusă şi apoi se traducea în limba română. Misiunea mea era să fac ca ziarul să se traducă din limba noastră în limba rusă, nu invers”, spune ea. Treptat-treptat, acest lucru s-a şi întâmplat. „Cum s-au început evenimentele de la sfârşitul anilor ’80, noi am schimbat imediat denumirea ziarului „Tânărul leninist” în „Florile dalbe”.

Lupta cu sistemul

Mitrofan Vătavu a absolvit „Institutul învăţătoresc” (aşa se numea pe atunci) din Bălţi, după care s-a angajat la „Tinerimea Moldovei”. „La „Tinerimea”, când am venit, erau băieţi foarte buni. Aveam de la cine învăţa. Nenorocirea venea de la sistem. Eram mărginiţi să scriem aşa cum prevedea ortografia de pe vremea aceea”, spune nea Mitrofan. Corectorul de la tipografie înlocuia cuvintele literare cu cele din limba vorbită. De exemplu, cuvântul „acum” devenea „amu”. „Vă daţi seama ce primitivism. Şi noi, cu dinţii încleştaţi, câteodată luptam cu toate acestea, dar câteodată ei biruiau”. La ziarul „Cultura”, la care a plecat peste câţiva ani, şi-a permis să scrie un articol despre obiceiurile noastre tradiţionale şi a fost învinuit de răspândirea credinţei creştine, dar a fost iertat. Peste un timp, însă, este concediat pe motivul că, scriind despre o expoziţie a pictorului Igor Vieru, printre altele, aminteşte şi despre şcoala în care acesta a învăţat, „o şcoală construită de nişte meşteri aduşi de către boierii din sat”. Şi, evident, „boierii din sat nu puteau fi buni, nu puteau face ceva pentru oameni”. Fiind demis de la „Cultura”, Mitrofan Vătavu este angajat secretar literar la revista „Moldova”, unde lucrează până în 1992, când aceasta se desfiinţează.

Rezistenţa prin cultură

„Acum pare ceva simplu sau de poveste ceea ce povestim noi. Dar în vremea aceea, dacă voiai să scrii un text despre cineva, trebuia să ai aprobare de la secretarul organizaţiei de partid şi, mai apoi, scrisoarea lui de recomandare o prezentai redactorului”, îmi explică doamna Vătavu modul în care funcţiona presa. Prin anii ’60, când au primit apartament într-o casă a editurii de partid, alături de alţi intelectuali ca Serafim Saka, Vitalie Tulnic, Dumitru Matcovschi ş.a., aceste familii au început să organizeze între ele diverse întâlniri neoficiale. „Când ne întâlneam, discuţiile se aprindeau. La acele întâlniri se discuta totul ceea ce nu puteam vorbi în public. Mai era în compania aceea Emil Loteanu. Făceam şi schimb de cărţi. Toată biblioteca noastră e de cărţi româneşti de pe atunci”, mai spune doamna Vătavu. Anii independenţei au fost trăiţi cu entuziasm. „Unii intelectuali s-au implicat mai activ în vâltoarea evenimentelor, cum a fost Dumitru Matcovschi, de exemplu. Noi făceam ceea ce puteam la locul de muncă”, continuă să povestească doamna Ludmila Vătavu. „Pentru noi nu a fost o problemă să trecem la alfabetul latin, pentru că îl cunoşteam. Citisem în toată perioada sovietică literatură românească”, adaugă doamna.

Tranziţie plină de speranţe

Faţă de anii renaşterii plini de speranţă, tranziţia de după ’89 nu le-a adeverit întru totul aşteptările. „Dar noi nu suntem dezamăgiţi. Noi încă sperăm”, susţine doamna Ludmila Vătavu. Aceşti oameni suferă cu măsură dublă. Pe de o parte, suferă pentru ceea ce se întâmplă în societate, pe de altă parte, suferă pentru că, urmându-şi vârsta, s-au retras din viaţa publică şi „nu mai pot ajuta cu nimic, nu se pot implica direct în evenimente”. „Nu ştiu de ce acum se consideră că oamenii în vârstă sunt retrograzi şi-şi amintesc cu nostalgie de timpurile Uniunii Sovietice. Nu e adevărat. Oamenii care atunci au privit treaz lucrurile, care înțelegeau ceva, care studiau ceva şi astăzi sunt la fel”, îşi exprimă siguranţa domnul Mitrofan Vătavu.

„Stejari” care nu mai există

Mitrofan Vătavu este autorul mai multor volume de publicistică documentară. Cartea la care ţine cel mai mult este „Zestrea urmaşilor”, o carte care cuprinde câteva studii despre marii înaintaşi: Nicolae Testemiţanu, Anatol Corobceanu ş.a. Domnul Vătavu se gândea să scrie în timp o serie de studii despre persoane care, prin meritul lor deosebit, pot fi numiţi „stejari pentru punţile noastre”, dar a renunţat la idee, pentru că nu a mai găsit oameni de înălţimea celor despre care scrisese.