De ce teoria atașamentului a cucerit lumea și cum îți poate schimba relațiile

Pentru Lizzy, relațiile păreau să sfârșească mereu în același fel. „Ajungeam la a doua sau a treia întâlnire și găseam ceva în neregulă la ei.”

De fiecare dată când lucrurile începeau să devină serioase, conexiunea după care tânjea se transforma brusc într-un sentiment inconfortabil, uneori chiar amenințător. Atunci se retrăgea.

Ani la rând nu și-a putut explica de ce. Apoi a descoperit teoria atașamentului.

Descrierea așa-numitului stil de atașament „fearful-avoidant” – unul dintre cele patru stiluri de atașament – i s-a părut uluitor de familiară.

Aceasta caracterizează o persoană care își dorește apropiere, dar se teme în același timp că oamenii importanți din viața ei, mai devreme sau mai târziu, o vor respinge sau abandona.

„A fost ca și cum aș fi găsit piesa lipsă a unui puzzle pe care încerc să-l rezolv de ani de zile”, spune Lizzy.

Nu este singura. Teoria atașamentului a intrat puternic în atenția publicului larg.

Pe TikTok, videoclipurile cu eticheta #AttachmentTheory au acumulat sute de milioane de vizualizări.

În cultura populară, această teorie este invocată pentru a explica totul, de la relația dintre Marianne și Connell din romanul și serialul „Normal People” până la versurile piesei „Rein Me In” a lui Sam Fender și Olivia Dean, care a ajuns pe primul loc în topuri.

„Prima dată când am ascultat-o, am început să plâng”, povestește Lizzy.

Pentru ea, cântecul a dat glas ambelor fețe ale atașamentului evitant: frica ce face iubirea uneori de nesuportat și confuzia trăită de partenerul care rămâne în urmă și nu înțelege ce s-a întâmplat.

Dezvoltată pentru prima oară în anii 1950 de psihiatrul britanic John Bowlby, teoria atașamentului susține că legăturile formate cu îngrijitorii timpurii ne modelează așteptările față de relațiile ulterioare.

Dacă sprijinul este oferit în mod constant, tindem să-i vedem pe ceilalți ca fiind de încredere. Dacă grija este imprevizibilă sau rece din punct de vedere emoțional, putem dezvolta strategii menite să ne protejeze de dezamăgire sau suferință.

Există patru stiluri de atașament – anxios, evitant, fearful-avoidant și securizant – care, în termeni simpli, descriu feluri diferite de a căuta și de a primi apropierea.

Cercetările arată că persoanele cu atașament securizant tind să se descurce mai bine nu doar în relațiile romantice, ci și în viață în general. Ele gestionează stresul mai eficient, fac față mai bine eșecurilor, respingerii sau pierderii și sunt adesea colegi și manageri mai echilibrați la locul de muncă.

Ceea ce a început ca un mod de a înțelege relațiile a început acum să influențeze tot mai mult felul în care oamenii le trăiesc și le negociază.

Pe rețelele sociale, stilurile de atașament sunt folosite pentru a reevalua prietenii, a interpreta tensiunile din familie sau chiar pentru a elimina din start anumiți potențiali parteneri.

În același timp, coachii de relații promit să dezvăluie semnele ascunse ale indisponibilității emoționale ale unui partener sau metodele prin care poate fi „vindecat” un atașament anxios.

Dr. Pascal Vrticka, conferențiar în psihologie la Universitatea din Essex, studiază de aproape două decenii teoria atașamentului.

El consideră că teoria oferă „una dintre cele mai bune explicații” pentru diferențele dintre oameni în modul în care caută sprijin și conexiune cu ceilalți.

Deși se bucură că aceasta ajunge la un public tot mai mare, îl îngrijorează că modul în care este interpretată poate fi „învechit, eronat și, în cel mai rău caz, dăunător”.

„Cred că o problemă este că oamenii o generalizează excesiv și o folosesc în contexte în care s-ar putea să nu fie cel mai bun cadru pentru a explica comportamentul nostru”, explică el.

O parte din dificultate vine din faptul că presupunerile inițiale din spatele teoriei atașamentului au evoluat mult de când a fost formulată prima dată.

Vrticka spune că una dintre cele mai mari concepții greșite este ideea că stilurile de atașament sunt fixe.

Deși studiile au arătat un anumit grad de stabilitate în timp, el subliniază că schimbarea este posibilă.

„Vestea bună este că dovezile arată că atașamentul securizant este cel mai stabil. Ceea ce înseamnă că, odată ce devii securizant, tind să rămâi așa.”

El adaugă că atașamentul se remodelează adesea în perioade de tranziție, în special în adolescență, când tinerii încep să formeze relații apropiate în afara familiei.

Și mai târziu, evenimente precum intrarea într-o nouă relație, o despărțire sau confruntarea cu un doliu pot avea efecte puternice asupra modului în care ne atașăm.

Totuși, Vrticka atrage atenția că schimbarea este de regulă lentă, iar persoanele cu tipare de atașament mai rigide au probabil nevoie de sprijin profesional.

Tocmai această nuanță, spune Lizzy, se pierde des atunci când se discută despre teoria atașamentului.

Observă că unii oameni sunt „foarte rapizi să presupună ce e mai rău” și să reducă totul la etichete.

Cu toate acestea, deși crede că persoanele cu atașament nesecurizant ar trebui privite cu mai multă empatie, recunoaște rolul esențial al conștientizării de sine.

„În cazul meu, știu că tendințele mele evitante sunt toxice și ar fi nedrept față de oricine să ies la întâlniri acum”, mărturisește ea.

Dar adaugă că asta nu înseamnă că oamenii cu atașament nesecurizant nu pot avea relații sănătoase. „Ține de tine să recunoști asta și să depui efortul necesar pentru a te vindeca.”

Puțini au avut un rol mai influent în aducerea teoriei atașamentului în mainstream decât Dr. Amir Levine.

Cartea lui, „Attached”, scrisă împreună cu Rachel Heller și publicată prima dată în 2010, s-a vândut în milioane de exemplare în lume.

În cea mai recentă carte, Levine mută accentul de la identificarea stilurilor de atașament la o altă întrebare: cum devii, de fapt, securizant?

O parte din răspuns, susține el, se află în ceea ce numește „SIMIs” – interacțiuni minore, aparent nesemnificative.

Un mesaj de la un prieten care te întreabă cum ți-a fost weekendul. Un zâmbet de la un străin.

„Creierul monitorizează permanent aceste mici interacțiuni”, afirmă Levine. „Despre asta este atașamentul. Este un sistem de monitorizare a siguranței.”

Cu timpul, spune el, asemenea momente construiesc în creier un anumit tipar de așteptări față de relații.

Experiențele pozitive adună dovezi că oamenii pot fi de încredere și că ne putem baza pe ei, ceea ce poate orienta o persoană spre ceea ce Levine numește „modul securizant”.

Însă, la fel de bine, un răspuns întârziat la un mesaj sau un prieten care nu își respectă promisiunile pot declanșa reacții subtile de stres în sistemul nervos.

Important este și faptul că, potrivit lui Levine, putem avea stiluri de atașament diferite cu persoane diferite.

El îi încurajează pe oameni să identifice relațiile în care deja se simt în siguranță și înțeleși și să le folosească „drept vehicul pentru a deveni per total mai securizanți”.

Ideea că siguranța emoțională se poate construi prin relațiile actuale reflectă o schimbare mai amplă: tot mai des, atașamentul nu mai este privit doar ca rezultatul exclusiv al experiențelor din copilărie.

Pentru unii, descoperirea teoriei atașamentului implică reanalizarea relațiilor de familie, lucru care poate genera resentimente. Dar Levine insistă că „nu este vorba doar despre unde ai pornit, ci și despre ce se întâmplă după aceea”.

„Dacă modul acesta de a gândi te ajută să te înțelegi mai bine și să mergi înainte, atunci este util”, spune el.

„Dar dacă te face să te simți blocat sau iremediabil deteriorat, atunci nu este o interpretare corectă, pentru că oamenii chiar se pot schimba.”

Levine consideră, de asemenea, că atașamentele nesecurizante pot deveni, în anumite contexte, puncte forte.

El observă că persoanele anxioase sunt adesea extrem de atente la relații, sesizând schimbări subtile de dispoziție, ton sau comportament pe care alții le trec cu vederea, în timp ce persoanele evitante sunt de multe ori foarte independente și performează bine sub presiune.

Totuși, Vrticka este de acord doar parțial: deși nici el nu crede că stilurile de atașament ar trebui împărțite rigid în „bune” și „rele”, subliniază că acestea „vin la pachet cu anumite riscuri și dificultăți” ce nu ar trebui ignorate.

Cei doi sunt însă de acord că teoria atașamentului își arată adevărata utilitate atunci când ajută oamenii să observe tipare de comportament, nu să se definească total printr-o etichetă.