De ce strămoșii noștri s-au numit DACI? De unde provine numele?

Mulți ne-am întrebat de ce strămoșii noștri s-au numit daci, de unde provine numele acestora. Explicațiile istoricilor acoperă mai multe variante, unele fiind mult mai acceptate de comunitatea științifică.

De ce strămoșii noștri s-au numit daci și de unde vine numele mândrilor locuitori ai Daciei? Istoricii și lingviștii au căutat explicații, dintre care unele par a fi mai logice decât altele.

Dacii, mândrul și încă misteriosul neam din care ne tragem și noi, românii, după amalgamarea populației Daciei cu cuceritorii romani ai statului condus, printre alții, de Burebita și Decebal, ultimul rege dac.

Spunem „daci” în mod natural, dar de unde vine, totuși, denumirea dată acetui popor și statului făurit de ei. Nu există un răspuns foarte simplu, după cum există mai multe teorii în această privință.

Dacii au făcut parte din marea familie a popoarelor indo-europene, care au venit spre Europa, acum mii de ani, din stepele îndepărtate ale Asiei.

Marea majoritate a limbilor și popoarelor de azi ale „Bătrânului Continent” își au originea în limba și popoarele acelea.

Dacii au făcut parte din importanta familie a tracilor, popor indo-european de limbă satem, una dintre cele două ramuri majore ale limbilor indo-europene, alături de slavi, baltici, indo-iranieni (cum ar fi perșii, sarmații și sciții), armeni și frigieni.

„Tot masivul Carpatic, până spre Morava, Vistula, Nistrul nordic și teritoriul la est de acest fluviu, era locuit de tracii nordici, cunoscuți mai târziu sub numele de daci și geți”, scria marele istoric Vasile Pârvan în lucrarea sa, „Getica”.

Tracii, al căror nivel de civilizație și cultură n-a fost egalat în antichitate pe întregul teritoriu european (în afara lumii grecești, etrusce și romane) decât de civilizația celților, pe care în unele privințe chiar au depășit-o, erau un popor a cărui forță și cultură s-a bucurat de multă considerație în antichitate.

Denumirea generală de „traci” a fost dată triburilor de limbă tracică dintre Marea Egee și Dunăre. Pe de altă parte, triburile din nordul Dunării, vorbind aceeași limbă tracică, purtau nume de daci sau de geți ori nume tribale specifice (carpi, costoboci, etc.).

În acet mozaic tumultos de etnii, popoare și entități statale și-au făcut apariția în istorie și dacii.

Prima menţiune etnonimică certă apare spre mijlocul secolului I î.Hr., la marele general și conducător roman, Iulius Cezar (100-44 î.Hr.), într-o descriere geografică a zonelor din estul Rinului, respectiv sudul Germaniei, conform enciclopedia-dacica.ro, transmite newsweek.ro.

„Pădurea începe la hotarele helveţilor, nemeţilor şi rauracilor şi se întinde în linie dreaptă, paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor şi anarţilor”, consemna Cezar în raportul său.

Cam în aceeasși perioadă, spre sfârşitul secolului I î.Hr., apare şi numele de Dacia, folosit de către Marcus Vipsanius Agrippa (63-12 î.Hr.), om politic şi general roman, prieten şi colaborator al împăratului Octavian Augustus, pentru a desemna un spaţiu mai larg.

Conform acestuia Dacia getică se mărginea la răsărit cu pustiile Sarmaţiei, la apus cu fluviul Vistula, la nord cu Oceanul, la sud cu fluviul Istru, adică Dunărea).

Dar de unde provenea numele dat acelor războinici și statului lor? În mediul academic există mai multe posibile explicații.

Vasile Pârvan leagă atât numele dacilor, cât şi al geţilor, de o improbabilă influenţă scitică, aliniindu-se destul de vizibil unei tendinţe a momentului care prin scitizare încerca să explice mare parte din necunoscutele problemelor istorice din Dacia.

Dacii și geții sunt menționați de 63 de autori antici; de 32 în limba greacă și de 31 în latină. Între etimologiile propuse pentru numele de „daci” este și cea care îl presupune ca derivând din daca („pumnal" sau „cuțit”, arma caracteristică populațiilor geto-dace).

Dar ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi cea care leagă acest nume de dáos, cuvânt care în frigiană (limbă înrudită cu limba tracilor) înseamnă "lup". După mărturia lui Strabon, dacii înșiși își spuneau Dáoi.

Tocmai de aceea, marele istoric al religiilor, Mircea Eliade, pleacă de la relaţia numelui cu i.e. *dhau (a sugruma, a sufoca), de unde ar proveni şi numele ilir al lupului (dhaunos), ca şi cel frigian (daos), menționează sursa citată.

Dacii ar fi, potrivit lui Eliade, la origine nu un etnonim, ci numele unei confrerii iniţiatice cu caracter războinic, care îşi impune modelul şi în consecinţă şi numele, asupra unor întregi comunităţi şi regiuni.

Astfel, pare destul de probabil că numele dacilor etnic derivă, în ultimă instanță, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Triburi războinice cu numele de „lupi” se întâlnesc în multe alte părți (în Spania, Irlanda, Anglia, etc.).

Acest nume de animal, desigur cu putere de simbol venerat, explică forma de lup a stindardului dac. Se pare că în prima jumătate a sec. II î.Hr., toate aceste formațiuni gentilice și tribale constituiau patru uniuni puternice, fiecare emițând (încă din secolul anterior) monedă proprie.

Este foarte posibil că etnonimul „daci” să fi aparţinut iniţial unui trib sau a unui conglomerat etno-cultural, fiind ulterior generalizat, lucru frecvent în Antichitate, valabil atât la traci, germani, gali/celţi, iliri şi chiar greci.

Prin urmare, dacă această teorie este valabilă, românii pot spune că se trag dintr-un neam războinic „de lupi”, al căror sânge s-a amestecat, după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, după războiul din 105-106 d. Hr., cu cel la fel de războinic, dar mai dedulcit și la plăcerile vieții al „acvilelor” mărețului Imperiu.