Capcana rusească întinsă României. „Cerințele rușilor puneau în joc suveranitatea noastră națională!”

În toamna anului 1916, România trecea prin cele mai grele momente din istorie. Mai mult de două treimi din teritoriul țării a fost ocupat de trupele Puterilor Centrale, iar autoritățile române, împreună cu armata, s-au retras în Moldova. În aceste condiții, „aliatul” rus exercita presiuni asupra guvernului român ca întreaga administrație și conducere a țării, însoțită de armată, să se retragă pe teritoriul rus.

La 27 august 1916, România a intrat de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) în Primul Război Mondial, cu un obiectiv extrem de clar și de legitim: eliberarea românilor din Transilvania de sub tirania Austro-Ungară.

Românii din Transilvania erau tratați ca o „rasă inferioară”, fiind lipsiți de cele mai multe drepturi. Campania Armatei Române peste Carpați a început deosebit de promițător. Trupele române au intrat în Transilvania într-o atmosferă de entuziasm, eliberând Brașovul la 29 august, apoi s-au apropiat de Sibiu.

Contraofensiva Puterilor Centrale

Atunci când totul părea că decurge conform planului are loc atacarea trupelor române, aflate la frontiera de sud, de către forțele bulgaro-germane. Profitând de inacțiunea trupelor Antantei, aflate pe frontul de la Salonic, Bulgaria mută rapid o serie consistentă de forțe, aflate pe acest front, către frontiera de nord, la granița cu România. În aceste condiții, are loc înfrângerea trupelor române de la Turtucaia din 6 septembrie. Cum situația de pe frontul din Bulgaria risca să degenereze rapid, autoritățile militare române transferă o parte dintre trupele ce luptau în Transilvania pe frontul de la Dunăre și încearcă o manevră de traversare a Dunării (la Flămânzi), ce eșuează lamentabil.

Între timp, în Transilvania, Puterile Centrale încep să aducă masiv forțe de pe alte fronturi, iar Armata Română începe să fie respinsă din regiune, apoi chiar din trecătorile Carpaților. În octombrie și noiembrie, trupele Puterilor Centrale încep să ocupe Dobrogea, Oltenia și să se îndrepte rapid către București.

Pentru a nu ceda Bucureștiul fără luptă, conducerea Armatei Române hotărăște purtarea unor bătălii „decisive” de apărare a Capitalei pe aliniamentul Neajlov-Argeș. Dar era deja mult prea târziu. Trupele Puterilor Centrale înving defensiva soldaților români și se îndreaptă spre oraș. Ocuparea Bucureștiului (6 decembrie) de către Puterile Centrale a avut un impact devastator pentru români. Moralul trupelor și al populației s-a prăbușit total, iar autoritățile și o bună parte a populației au luat drumul spre Moldova.

Iașiul, capitala României

Conducerea politică și militară, în frunte cu regele Ferdinand I, este forțată să se refugieze în nordul Moldovei. Iașiul devenea capitala țării, iar Moldova reprezenta speranța spre care se retrăgeau tot mai mulți români.

I.G. Duca descrie în memoriile sale o scenă zguduitoare despre retragerea populației din sudul țării spre Moldova: „Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta şi cădeau sleiți de puteri şi lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populației civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldații, grăbiți să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se nășteau astfel învălmășeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern”.

Într-un final, rușii decid să intervină energic pentru a stopa înaintarea trupelor Puterilor Centrale, iar Frontul se stabilizează în sudul Moldovei, pe linia Siretului. Instalarea unei ierni grele a oprit operațiunile pe front, răgaz folosit de autoritățile de la Iași pentru refacerea armatei.

I.G. Duca: Văzându-ne bătuți, rușii ne tratau de sus

În aceste condiții dramatice pentru România, autoritățile rusești înaintează părții române o propunere ce va naște nenumărate suspiciuni și controverse. Rușii solicită evacuarea armatei române, a conducerii politice, precum și a unei părți din populația civilă a țării în sudul Rusiei. Mai mult chiar, Armata României era pusă în subordinea armatei ruse.

Cerințele rusești semnau izbitor de mult cu o predare de suveranitate a României către Rusia. I.G. Duca, ministru al Instrucțiuni Publice și Cultelor la acea dată, va consemna și el: „Văzându-ne bătuți, rușii ne tratau de sus. (…)

Formulau fel de fel de pretenții, care puneau în joc însăși suveranitate noastră națională”! În cererile de evacuare a populației și a administrației românești, rușii invocau numeroase motive, de la faptul că voiau să aibă în spatele frontului un câmp mai mare de manevră, până la costurile de reorganizare ale Armatei Române, care, în opinia lor, erau mai mici pe teritoriul rus. Totodată, ei susțineau că moralul scăzut al soldaților români poate afecta trupele imperiale țariste, iar aglomerarea Moldovei conduce la probleme logistice și de aprovizionare.

Brătianu trage de timp

Pentru Ionel Brătianu, prim-ministru în acele vremuri grele, și Familia regală era inadmisibil ca România să devină un stat fără teritoriu, cu o armată supusă unul alt stat, în condițiile în care politica dusă de ruși le inspira foarte puțina încredere.

Brătianu a aplicat o tactică pe care o stăpânea aproape de perfecțiune. A tras de timp și a tergiversat lucrurile.

Constantin Argetoianu, parlamentar la acel moment, detaliază și el în memoriile sale propunerile rusești: „Într-adevăr, după dezastrele din Muntenia și retragerea în Moldova, Înaltul Comandament rus, care nu era deloc sigur de puterea de rezistență a frontului de pe Siret, ceruse guvernului românesc: 1) contopirea rămășițelor armatei noastre cu armata rusească, punând astfel și forțele noastre militare sub Comandamentul Suprem rus; 2) predarea căilor ferate din Moldova ruşilor şi 3) evacuarea întregului guvern, cu rege și Parlament în Rusia, la Herson (n.r. pe atunci Herson se afla în Imperiul Rus). Brătianu nu acceptase dar nici nu refuzase propunerea, neștiind ce trebuia să aducă ceasul, și, după obiceiul lui, temporizase. Era o hotărâre greu de luat. Pe de o parte perspectiva să ne găsească pacea fără ţară și fără armată, cu regele și cu guvernul la cheremul rușilor. Rușii nu erau francezii, și Herson nu era Le Havre, ce e drept că nici noi nu fusesem belgienii. Pe de altă parte, perspectiva ruperii frontului de către nemți, năvălirea Moldovei și prăbușirea noastră fără nici măcar un guvern legal undeva, fie și la Herson. Brătianu ţinea pe muscali cu vorba, și cu cât se consolida Siretul, cu atât se agăţa mai mult de Moldova și de Iaşi. Dar ca să facă ceva și pe placul ruşilor, consimțise la mutarea parlamentarilor la Herson, fiindcă n-avea nevoie de ei la Iași. Senatorii şi deputații fură poftiți cu insistentă, forțați nu puteau fi, să treacă Prutul (…)”.

Tezaurul Băncii Naționale a României, trimis în Rusia

Până la urmă, doar o parte dintre parlamentari și din populație s-a refugiat în sudul Rusiei, iar armata țării și-a păstrat independența de acțiune, iar în vara anului 1917 s-a umplut de glorie în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Din păcate, în Rusia a fost trimis tezaurul Băncii Naționale a României care nu s-a mai întors niciodată. Este singurul caz al unui tezaur care a fost trimis cu acte spre păstrare în alt stat și care nu a mai fost înapoiat statului care îl deținea.

Sursa: Descopera.ro