Capcana de 9 mai

Prima zi de mai mă prinde în Uniunea Europeană. Fug de mine, de tine sau de... ei, cei care-mi vor împânzi astăzi orașul cu flamuri roșii?

Imaginea drapelelor roșii mărșăluind prin inima Chișinăului - internetul nu te mai lasă, azi, să te îmbeți cu iluzia evadării totale -, dar și cea a „panglicii  Sfântului Gheorghe” care trece Prutul, mă însoțește de-a lungul zilei de 1 mai într-un avion, apoi în altul... „Trebuie să murim noi, cei care avem acum 50-70 de ani, ca să se schimbe radical lucrurile în România”, îmi spune, în drum spre Otopeni, unchiu-meu Manole. Este omul care, de ani buni, mă tachinează cu una și aceeași întrebare: da’ voi, în Basarabia, mai scrieți rusește? De data aceasta tac - în Moldova, se pare, vârsta medie a „muririi întru schimbare” ar trebui să fie de 20-40 de ani... Și, apropo, noi mai curând simțim rusește.

Sau, poate, nu simțim, ci pur și simplu ne lăsăm dominați de simboluri ale căror sens nici nu încercăm să-l cunoaștem? Pentru că e mai ușor să trăiești într-o lume a ritualurilor, nu a convingerilor. Acum doi ani, i-am zis unui prieten că nu voi urca în mașina lui „dichisită” cu panglici de Colorado. M-a privit cu o sinceră nedumerire - care e păcatul? Și... nu sunt primul vinovat, așa fac toți.

De atitudinea asta colectiv-ritualică profită oamenii deștepți. Fiindcă nu sunt proști ideologii de la Kremlin care, pornind de la niște simple cordele acum niște ani, astăzi, cu pași înceți, dar siguri, ne acaparează și Piața Marii Adunări Naționale. Să n-aibă oare unde cânta, de 9 mai, Leșcenko și Kobzon pe teritoriul marii Rusii, încât să fie trimiși tocmai la Chișinău? N-o cred eu și n-o cred mulți alții - artileria grea nu țintește oriunde!

Iar Chișinăul, în plin euro-integraționist 2013, e prins (din nou) în capcana rusească. Și totul a fost gândit atât de iscusit, încât mă tem că singura soluție va fi... să cedeze. Căci cum să anulezi, formal cel puțin, un concert de 9 mai pe motiv că nu vrei să profanezi „sfânta sfintelor”, când ai făcut-o de atâtea ori? Și cu bere, și cu vin, și cu alte acțiuni la limita orgiei. Va fi greu și pentru că, în relația cu minoritățile care se mai cred în URSS, Moldova e asemenea părintelui care a ratat momentul și și-a scăpat din frâu copilul.

Singura modalitate de a ieși măcar cu o minimă doza de onoare din situația creată e ca nimeni din conducerea țării sau a capitalei să nu fie prezent la acest spectacol. Să stea Rogozin și să vorbească cu morții lui, iar Kobzon și Leșcenko să le cânte. Iar noi să ne gândim cum să scăpăm, odată și pentru totdeauna, de roșul dominant. Altfel decât să le facem hatârul de a pleca...

Prietenii tăi merită să știe ASTA!