Ţara Summitului de la Vilnius

Antidot

Lituanienii au construit recent o platformă pentru aterizarea elicopterelor. Instalaţia e amplasată „strategic”, în chiar centrul nou al capitalei lituaniene, pe malul râului Neris, pe o pajişte unde, în serile de vară, se adună mai toţi locuitorii Vilniusului - bunici, copii, nepoţi şi strănepoţi - pentru a contempla apusul soarelui. Platforma e la vedere, nu este păzită de poliţie, astfel încât, până va fi folosită conform destinaţiei sale primare - descinderea şefilor de state şi de guverne care vor participa la Summitul Parteneriatului Estic de la finele lunii noiembrie - este, în mod absolut firesc, un simplu reper turistic.

Lituania exercită Preşedinţia Uniunii Europene, pe care o deţine din luna iulie a anului curent, cu calm, demnitate şi responsabilitate. Este prima ţară din „generaţia 1 mai 2004” (data când la UE au aderat şapte state din fostul „bloc socialist”, plus cele trei republici baltice) căreia i-a revenit această misiune. O misiune pe care şi cetăţenii lituanieni o percep cu acelaşi calm, demnitate şi responsabilitate, fără forfota şi iritarea caracteristice, adeseori, unor popoare ceva mai sudice. Ba mai mult, ei o văd ca pe o încununare logică şi firească a unei consecvenţe civice şi politice manifestate de ţara lor timp de peste două decenii, dar şi mult înainte de desprinderea ei de URSS.

Lituanienii sunt atât de obişnuiţi cu acest „firesc” fel de a fi al lor şi al ţării lor, încât încep să râdă când le spui că ar putea concura la categoria „special” într-un eventual top al descendentelor din URSS. Pentru că ei au reuşit de vreo zece ani încoace ceea ce noi abia ne propunem să facem. Sau ne tot propunem şi nu mai facem, căci, în mod firesc… dar deja moldovenesc, de fiecare dată găsim un pretext pentru a ne împotmoli şi a o lua de la capăt. Când îi întrebi de „reţeta succesului”, lituanienii strâng nedumeriţi din umeri şi spun că prioritar e să vrei şi… să ştii ce vrei. Adică, să fii consecvent, indiferent că este vorba de decizii majore sau de lucruri, aparent, mărunte. Şi ei au fost consecvenţi. În 1988 şi-au apărat, cu sânge, Televiziunea publică. În martie 1990 şi-au declarat Independenţa, cu mult înainte de „eliberatorul” puci de la Moscova, din august ’91. În capitală, nu s-au apucat de demolat oraşul vechi, declarat patrimoniu UNESCO - doar că au strâns monumentele sovietice şi le-au dus pe toate într-un parc, creat pe teritoriul unei mlaștini. Iar singurele mărturii ale epocii URSS - patru statui rămase la intrarea pe un pod din Vilnius - sunt însoţite de nişte tăbliţe în care se explică ce a însemnat, de fapt, regimul sovietic pentru lituanieni. O lecţie pe care tinerii născuţi după ’90 o învaţă şi la Muzeul genocidului, deschis firesc şi fără de polemici.

Lituania nu ar fi reuşit să fie ceea ce este astăzi, dacă nu ar fi avut susţinerea cetăţenilor săi. Evident că (şi asta din fericire) nu există nici acolo o armonie totală între cei conduşi şi cei ce conduc. Dar confruntările se dau pe alt teren decât cel cu privire la viitorul şi independenţa ţării. Lituania şi lituanienii au ştiut mereu că doresc să revină în spaţiul spiritual şi politic european, de care s-au simţit ataşaţi în pofida hotarelor ce demarcau ţarcul sovietic în care s-au aflat, şi tot ce au făcut - ori nu au făcut - a avut drept scop această finalitate.

Lituanienii nu au făcut referendum prin cătune - „încotro să aderăm?”. Nici măcar în micuţul orăşel tătăresc Trakai, aflat la 30 de kilometri de Vilnius, nu s-a pus problema vreunei „uniuni euroasiatice”, locuitorii lui preferând să vândă suvenire tradiţionale lituaniene turiştilor din toată lumea care îi vizitează. Revoluţiile au fost nu împotriva, ci în favoarea reformelor şi a modernizării. Nu le-a fost deloc uşor, în casele lor de asemenea nu e căldură la această oră, pentru că gazul rusesc e aiurea de scump, dar… s-au învăţat să nu se teamă.

Lituania este, astăzi, Ţara Summitului de la Vilnius. O destinaţie devenită pământ al făgăduinţei şi punct de cotitură şi pentru noi, cei din Republica Moldova. Vom rezista, nu vom rezista, vom valorifica, nu vom valorifica… Nicolae Sulac spunea, odată, că şi-ar dori ca moldovenii să fie, măcar puţin, ceceni. Eu zic, totuşi, că nu ne-ar strica să fim, ceva mai mult, lituanieni.

P.S. „În Lituania nu ai fi lăsat aşa gunoiul…” (din discuţia, în limba rusă, a doi soţi din avionul ce ne-a adus, ieri-dimineaţă, de la Vilnius la Kiev…).