„Acasă” este omul

Dramatizare // Poezia în scenă: strigată, rugată, învinuită, cântată, dansată...

Deşi Dumitru Matcovschi a scris şi piese de teatru, cel de-al zecelea spectacol, jubiliar, al Teatrului Studio „Geneza Art”, a pus în valoare opera poetică a scriitorului. Spectacolul „Acasă” a fost conceput din peste 50 de poezii – „nicio picătură din marea operă a poetului”, structurate în cinci tablouri care reprezintă tot atâtea teme: dragostea, „primăvara vieţii”, migraţia, casa părintească la care atunci când se întorc copiii „bogaţi” părinţii nu mai sunt şi bătrâneţea spre care mergem fiecare.

Spectacol poetic sau dramatic?

Este un specific al Teatrului Studio „Geneza Art” de a monta spectacole pe versuri, celelalte anterioare fiind „Lacrima”, din creaţia lui Grigore Vieru, „Floare albastră”, din lirica lui Mihai Eminescu şi a iubitei sale, Veronica Micle. Există o mare diferenţă, o recunoaşte şi regizoarea spectacolului „Acasă”, Ludmila Burlaca, între a pune în scenă o piesă de teatru, cu naraţiune, cu o progresie a complicaţiilor, cu intrigă, cu personaje, şi un spectacol... poetic. „În primul rând, este foarte complicat. Trebuie să citeşti foarte mult opera poetică şi trebuie să ştii ce vrei să cauţi. Am selectat mai mult de 50 de lucrări, dar ele sunt aranjate de parcă ar fi o lucrare. Ştiam iniţial ce îmi doresc. Mie îmi place genul acesta de teatru şi consider că, deşi există Teatrul „Alexei Mateevici” unde se lucrează foarte bine, avem rezerve la acest capitol”, spune regizoarea.

Actorii joacă de o aşa manieră, încât la un moment dat te trezeşti că nici nu simţi că aceasta este poezie. Prin această calitate, dar şi prin mesajul propriu-zis: „E prea durut ceea ce se spune, e prea imaculat, e prea măreţ”, regizoarea consideră că a reuşit să facă mai mult decât un spectacol poetic – unul dramatic, fapt confirmat şi de unii spectatori. „Nu m-am aşteptat să fie atât de dramatizat, să i se dea o formă de spectacol dramatic. Actorii dansează, actorii cântă, actorii au diferite costume, actorii au diferite stări, diferite vârste”, s-a arătat surprins unul dintre ei.

O materie depăşită?

În opinia regizoarei, mulţi colegi de-ai săi, mulţi oameni de teatru, considerând că a face o piesă în baza unor versuri este o formă depăşită de teatru şi ar trebui să privim altfel lucrurile, caută piese psihologice, sociale etc. „Eu cred în teatrul conţinutului, nu în cel al formelor”, mai afirmă dumneaei. „Există teatre independente care privesc altfel lucrurile. Şi să dea Domnul să fie, fiindcă spectatorul are nevoie să poată alege. Teatrul e un altar de la care actorul se mărturiseşte în faţa publicului în numele lui Dumnezeu şi în numele omului, ca să triumfe valorile. E de datoria noastră să păstrăm ce ne este lăsat ca moştenire. Iar opera lui Dumitru Matcovschi este o moştenire fără preţ”, zice Ludmila Burlaca.

Regizoarea a luat dragostea faţă de teatru de la părinţii săi, oameni simpli, dar care credeau în cuvânt, credeau în muzică, în inteligenţă, credeau că oamenii de artă pot mişca lucrurile. „În teatru e ca şi în modă. Tendinţa anul acesta este aceasta, la anul va fi altceva. Eu cred că e frumos ceea ce e frumos şi e veşnic. Este inevitabil să provoci discuţii, păreri. E firesc, unora să placă, altora nu, unii să se regăsească în spectacol, alţii nu”, a mai adăugat regizoarea cu referire la preferinţele spectatorilor.

O lume în simboluri

În contextul globalizării, al integrării europene, al migraţiei în masă şi al integrării în alte culturi, în alte arii demografice, pentru mulţi dintre noi, acasă nu mai este un loc concret, fapt transpus în scenă printr-o casă transparentă. Acasă nu sunt patru pereţi. Acasă este omul. Draperiile albe, imaculate ale acestei case sunt o referinţă explicită la foile de hârtie şi, totodată, la sufletul omului care trebuie să fie pur. După părerea Ludmilei Burlaca, „cel mai întunecat aspect în spectacol este însuşi personajul, este eroul. Omul este păcătos, dar tinde să se purifice. Avem crucea, o fereastră care se deschide spre o lume nouă”.

Metafora poetului Dumitru Matcovschi despre lume ca un lan mare de spice, omul fiind bobul, devine foarte vizuală şi palpabilă. „Oamenii sunt buni şi răi,/ Tună parcă şi-i adună,/ Oamenii sunt răi şi buni,/ Altă lume nu-i pe lume”, zice poetul. Când este vorba de oameni răi, luăm câteva boabe. Ei sunt puţini, dar buni sunt mulţi şi pe ei se ţine omenirea”, îşi exprimă convingerea Ludmila Burlaca. „Oamenii nu sunt răi. Oamenii sunt disperaţi, oamenii sunt dezamăgiţi, oamenii sunt flămânzi, oamenii sunt daţi uitării, oamenii sunt ignoraţi, dar numaidecât au inimă şi suflet. Şi menirea teatrului, menirea artei, a oamenilor de artă, este să ajungă la acest suflet. Altfel, mâine-poimâne ne pomenim o societate cu oameni înrăiţi.”

Puterea teatrului

Pentru regizoarea Ludmila Burlaca este foarte important ce se întâmplă cu spectatorul care vine la teatru. „Am auzit cândva o mare actriţă care spunea că a fost la un spectacol, la un teatru de la noi, şi când a ieşit de acolo îi venea să-şi ia câmpii, să se ducă unde or duce-o ochii şi dacă va întâlni pe cineva, să-l bată”, își amintește regizoarea. În opinia dumneaei, omul trebuie să iasă de la spectacol cu dorinţa de a face ceva bun, de a dărui ceva, de a corecta ceva în viaţa sa, ori cel puţin să iasă înţelegând nişte lucruri care până atunci îi păreau un nod legat. „Vin clase de copii, dar nu numai copii, care învaţă poeziile cumva mecanic şi văd aici o altă abordare, în scenă, care îi sensibilizează şi îi motivează să reflecteze, să deschidă cartea, să citească. Suntem în Anul Dumitru Matcovschi. E de datoria noastră, a fiecăruia, ca peste tot să se recite, să se citească poezia acestui mare poet, să se vorbească despre ea”, este convingerea Ludmilei Burlaca.