ABC-ul fricii de a rămâne SINGUR. Cum şi de ce apare, cine sunt cei expuşi. Poate fi vindecată?

Sursa: ziare.com

Teama de a rămâne singur, de a fi abandonat, este una dintre cele mai timpurii emoţii. De la naştere suntem dependenţi de cei din jur, iar fără grija semenilor nu am putea supravieţui. Totuşi, în timp, această teamă se rafinează, capătă diferite forme.

Există ideea conform căreia persoanele introvertite caută singurătatea şi se feresc de compania altor oameni. Eu o consider o abordare simplistă; o mai mare nevoie de solitudine nu este sinonimă cu dorinţa de a nu avea deloc relaţii sociale. Nevoia de CONECTARE, precum şi sentimentul de apartenenţă, a faptului că şi tu CONTEZI, sunt nevoi general umane, fundamentale.

Manifestarea acestor emoţii este dată de intensitatea cu care sunt resimţite. Pot fi activate şi alte frici, comportamentele în raport cu cei din jur pot varia de la o submisivitate evidentă până la agresivitate şi respingerea cu bună ştiinţă a celor apropiaţi.
Acest ultim comportament poate părea paradoxal, dar logica lui se bazează pe o atitudine de felul: „ştiu că mă veţi abandona (răni, părăsi), atunci o să vă resping eu primul”.

O altă manifestare a aceste temeri (frica că tu oricum nu contezi) stă şi la baza geloziei. De cele mai multe ori gelozia nu are legătură cu comportamentul manifestat al partenerului, ci cu cel potenţial. În acest context este vorba despre o frică din interiorul individului, proiectată asupra partenerului.

La copii poate duce la apariţia anumitor tulburări (tulburarea reactivă de ataşament, diferite fobii, depresie, ADD) sau forme mai uşoare, dar care pe termen lung sunt foarte nocive, comportamente de atragere a atenţiei negative sau retragere în sine, evitând contactul cu cei din jur.

Expuse la teama de singurătate sunt toate persoanele care percep interacţiunea cu semenii, la momentul formării lor, ca fiind insuficientă, neautentică şi fără consistență.

Originile ei

În copilărie, mai exact în primii 10 ani, suntem expuşi la majoritatea experienţelor dintr-o viaţă, stabilim cine suntem noi, lumea, cum sunt bărbaţii şi femeile, cum ne putem raporta la mediu şi cum putem face faţă problemelor. Totuşi, nu trebuie uitat că orice copil este un foarte bun observator, dar modul în care interpretează şi înţelege lasă mult de dorit.

Nu are o vedere de ansamblu asupra situaţiilor de viaţă, nu operează cu concepte abstracte, este egocentric - toate acestea duc la o interpretare defectuoasă.

Dacă individul, pe perioada anilor săi formativi, va resimţi că nu are relaţii solide şi autentice cu adulţii din jurul său, dacă vor lipsi sentimentele de apartenenţă şi de valoare personală, acesta nu va putea dezvolta curaj în faţa provocărilor vieţii.

Este extrem de important de reţinut că fiecare individ are o viziune unică subiectivă asupra vieţii. Astfel, el va decide ce va face cu evenimentele şi experienţele pe care le trăieşte.

Te poţi vindeca? Cum recapeţi controlul

Este necesară o revizuire a valorilor de bază, a credinţelor despre lume, viaţă şi EU.

Este simplu de spus „trebuie să ai încredere în tine”, „uite alţii pot”, „şi tu ai multe calităţi”, dacă acestea nu sunt simţite şi de cel în cauză. Poate, conştient, este de acord, dar este important să şi simtă toate acestea.

A căuta valoarea personală, a învăţa cum să te evaluezi pozitiv, cum să construieşti relaţii sociale autentice poate fi de mare ajutor.

Totuşi, de cele mai multe ori procesele de introspecţie, autoterapie, automotivare sunt ineficiente sau sunt superficiale, fondul rămânând acelaşi.

Este necesară intrarea unui proces de psihoterapie pentru a genera şansele unei schimbări reale.

George Chiriacescu, psiholog clinician şi psihoterapeut adlerian

Sursa: ziare.com