UTIL // Optimistul e cel care ştie să ...

foto simbol

Optimistul e cel care ştie să-şi stăpânească melancolia şi să creadă în proiectele pe care şi le face. Cum ajungem optimişti? Cu ceva exerciţiu şi prin autocunoaştere.

Cum aţi defini optimismul?
Este o atitudine. O atitudine faţă de viaţă care îl determină pe om să vadă predominant partea bună a lucrurilor - „paharul pe jumătate plin”. S-au făcut şi studii clinice în această privinţă, care au arătat că depresivii au avut cam tot atâtea experienţe pozitive ca şi ceilalţi oameni. Deosebirea constă în faptul că pesimiştii au tendinţa de a-şi reaminti predominant evenimentele negative din biografia lor.

Acest mod de a fi – optimismul – este el înnăscut?
Fiind vorba de o atitudine, rolul mediului şi al educaţiei este decisiv. Copiii crescuţi în familii organizate şi pline de afecţiune au şanse mai mari să-şi dezvolte un stil de viaţă caracterizat prin optimism. Însă există şi o componentă biochimică a optimismului. Cercetările de laborator au evidenţiat un deficit la nivelul neurotransmiţătorilor în cazul pesimiştilor. Altfel spus, depresivilor le lipseşte „hormonul fericirii”. Aşa se explică şi succesele obţinute, măcar temporar, cu ajutorul medicamentelor antidepresive. Însă medicamentele despre care vă vorbesc se adresează depresiei majore. Dacă vorbim despre depresiile reactive, cele „născute” de factori stresanţi, de necazuri şi nefericiri, sigur că individul are aici un rol important prin felul cum interpretează el aceste evenimente nefericite. E rolul lui aici, să-şi structureze o atitudine pesimistă sau, dimpotrivă, optimistă.

Cum să ne regăsim seninătatea după lovituri dure din partea vieţii?
Maniera în care ne regăsim seninătatea după o psihotraumă depinde foarte mult de particularităţile personalităţii unui om, de resursele acestuia, de implicarea lui creativă într-o activitate, de suportul oferit de familie şi prieteni. Revenirea se realizează adesea spontan, mai ales la personalităţile considerate „puternice”. Totuşi, în cazul în care psihotraumele sunt prea frecvente sau de intensitate prea mare, persoana poate dezvolta anumite tulburări nevrotice: anxietate, depresie, insomnii, scăderea randamentului în activitate...

În aceste cazuri, după astfel de evenimente, este indicată consilierea psihologică sau psihoterapia.

Au gândurile negre vreun rol în viaţă noastră psihică?
Gândurile negre au mai curând un caracter dezadaptativ pentru că, în loc să ajute persoana să rezolve problemele cu care se confruntă, ele nu fac decât să-i adâncească depresia. Desigur, gândurile negre trebuie înlăturate şi înlocuite nu neapărat cu unele pozitive, ci cu unele realiste. Astfel, este realist să simţi îngrijorare la gândul că o persoană apropiată are probleme de sănătate, dar este dezadaptativ să nutreşti gânduri negative legate de efectele „dezastruoase” ale situaţiei, gânduri care, în loc de îngrijorare, pot genera panică sau disperare, împiedicând persoana să acţioneze eficient.

De ce unii oameni au înclinaţia de a vedea viaţa mai mult în gri, iar alţii în roz?

Înclinaţia spre optimism sau pesimism ţine, aşa cum am arătat, de experienţele de viaţă, mai ales de cele din copilărie. Dar, de ce nu, şi de un anumit chimism al organismului. De pildă, o stare de sănătate bună poate fi o premisă a unui mod optimist de a privi lucrurile.


Cum să ne creştem copiii astfel încât aceştia să-şi poată păstra optimismul mai târziu chiar dacă au parte de lovituri?
Pedagogii ne spun adesea că trebuie să ferim copiii de abuz şi de violenţă, de inconsecvenţele în educaţie, de certuri în familie, dar şi de răsfăţ. Desigur, nici situaţia materială nu este de neglijat, dar ceea ce contează este să oferim copilului dragoste necondiţionată şi securitate afectivă. Copilul trebuie să simtă că este iubit cu adevărat pentru ceea ce este el, nu pentru ceea ce face. Regula de bază este să întărim comportamentele dezirabile (va primi laude şi recompense pentru ceea ce face bine) şi să ignorăm, pe cât posibil, pe cele negative. Violenţele verbale şi fizice asupra copilului au consecinţe negative pe termen lung.

Putem „învaţă” să fim optimişti şi senini?
Evident, optimismul se poate învăţa. Iar psihoterapia cognitiv-comportamentală reprezintă una dintre cele mai eficiente strategii de schimbare a atitudinii. Specialiştii în această terapie susţin că nu atât împrejurările exterioare, cât mai ales maniera în care individul le interpretează, produc stări afective negative cum ar fi anxietatea, mânia, disperarea etc. şi comportamentele dezadaptative care le urmează acestora.

Psihologul îl va învaţă pas cu pas pe client să identifice gândurile negative automate („sunt un ratat”), convingerile greşite care stau la baza lor (de genul „trebuie întotdeauna să obţin aprobarea celorlalţi pentru a mă considera o persoană valoroasă”; „trebuie întotdeauna să fac totul perfect”, „trebuie să fiu perfect“), să aducă argumente pentru infirmarea acestora şi, în cele din urmă, să le înlocuiască cu convingeri alternative, cu caracter adaptativ.

„Gândurile negre trebuie înlăturate şi înlocuite nu neapărat cu unele pozitive, ci cu unele realiste“

Dacă optimismul se deprinde prin experienţă, este el durabil?
Dacă cineva a învăţat să lucreze asupra sa în direcţia restructurării cognitive (a modificării atitudinii faţă de viaţă) persoana şi-a însuşit nişte strategii de autoreglare a stărilor psihice, strategii pe care le va putea aplica ori de câte ori se va confrunta cu situaţii psihotraumatizante în viitor. Cu alte cuvinte, da, este durabil.

Ce rol are religia în menţinerea unei stări de seninătate sufletească?
Religia are un rol foarte important în menţinerea echilibrului persoanei, cu condiţia să nu cultive intoleranţa şi fanatismul. Ceea ce vă pot spune, ca terapeut, este că mi-e mai uşor să lucrez cu persoane care cred în Dumnezeu pentru că acestea sunt mai motivate în direcţia schimbării şi se lasă mai greu pradă disperării.

Cum se poate „exersa” optimismul în terapie?
Consilierul sau terapeutul de orientare cognitiv-comportamentală îşi poate învăţa clientul să facă nişte exerciţii de deprindere a unei atitudini pozitive. El este învăţat să detecteze gândurile şi convingerile negative, să identifice erorile de logică din spatele acestora. De exemplu, gândirea de tip „alb-negru”, „totul sau nimic” sau ceea ce se numeşte „abstragere selectivă” – concentrarea numai asupra unor evenimente negative. Ori suprageneralizarea unui eveniment negativ, căruia i se acordă o atenţie disproporţionată, „ghicirea gândurilor”, de exemplu: dacă şeful, distrat, obosit sau supărat din alte motive nu-mi răspunde la salut, trag concluzia pripită că are ceva cu mine etc.

Psihologul va testa alături de clientul său gradul de adevăr al gândurilor şi convingerilor negative. Asta se face prin nişte exercitii, la început în cabinetul de psihoterapie şi apoi ca teme. În cele din urmă, aceste gânduri vor fi înlocuite cu unele mai realiste care vor pune bazele atitudinii optimiste faţă de viaţă.

Sursa: psiholog-galati.ro