Un imens oraș SUBTERAN a fost descoperit dintr-o greșeală. Lumea nescunoscută până acum ASCUNDEA ceva TERIBIL

Noushabed, numit și Oeei sau Ouyim, este un oraș subteran antic, construit sub orășelul Nushabad din Iranul zilelor noastre.

Primele secțiuni ale orașului au fost construite cândva în timpul perioadei Imperiului Sasanid, între 224 și 651 e.n., iar lucrările de excavare au continuat în timpul erei post-islamice, dovezile ocupației datând de pe vremea dinastiei Qajar.

Arheologii au descoperit rămășițe umane, recipiente din lut și instrumente din piatră din timpul Imperiului Sasanid, perioadele Ilkhanate și Safevizi, astfel sugerând ocupație aproape continuă de-a lungul secolelor.

Cercetătorii au identificat trei niveluri distincte care ajung la adâncimi de 16 metri, precum și o rețea vastă de tuneluri și încăperi interconectate care acoperă o zonă de 15.000 m2. Nivelurile diferite au fost conectate prin canale verticale și orizontale care funcționează și ca un sistem de ventilație ce permite circulația aerului prin substructură.

Orașul era accesat prin puțuri scurte și coridoare înguste, ascunse în locuințe (unele în spatele cuptoarelor), printr-o moschee, prin castelul Sizan (sau Kheshti), prin canale de apă și qanate, sau prin locații obscure în afara granițelor originale ale orașului. Noushabad a fost atât de bine ascuns, încât orașul a fost redescoperit abia atunci când un locuitor a dat peste tuneluri în timp ce săpa un șanț pe proprietatea sa.

Arheologii sugerează că orașul a fost folosit drept loc de refugiu împotriva invadatorilor, intrările putând fi blocate cu pietre uriașe de moară pentru a împiedica accesul. Rețeaua de tuneluri trece prin mai multe niveluri, ajungând la numeroase fundături, astfel creând un labirint complex conceput să deruteze intrușii.

În timp ce se deplasează prin substructură, locuitorii ar fi nevoiți să meargă într-un singur șir din cauza tunelurilor înguste. Prima persoană ar fi trebuit să lumineze calea pentru restul oamenilor și să aprindă pe rând torțele de pe pereți, în timp ce ultima persoană trebuia să stingă fiecare torță pentru ca tunelul să fie înghițit de beznă în urma lor, scrie Heritage Daily, transmite Descopera.ro.

Familiile care aveau nevoie de adăpost aveau încăperi individuale cu nișe sculptate care serveau drept paturi sau bănci, toate fiind alimentate cu apă transportată prin qanate și țevi, spații de depozitare și toalete, astfel că locuitorii putea să rămână confortabil în subteran pentru perioade îndelungate.