Satul de peste Prut din care şi ultimul locuitor a plecat la muncă în străinătate!

Acum şapte ani, Gheorghe Toader spunea că nu s-ar muta niciodată din Bădila. Trăia singur, printre ruinele unui sat părăsit în care el rămăsese şi primar, şi poliţist, şi ţăran.

Azi, Gheorghe locuieşte în Marea Britanie, nu departe de Canalul Mânecii. Munceşte într-un abator înconjurat de ziduri mari de piatră şi de spirale cu sârmă ghimpată. Şi-n loc de vaietul vântului care învie, risipit printre crengile desfrunzite ale pădurii, şi se tânguie, ca şi când copacii ar plânge, Gheorghe aude acum doar sunetul toporului de măcelărie căzând peste oase şi bucăţi de carne.

„Eu nu mă dau bătut cu una, cu două”

E preţul pe care îl plăteşte pentru că îndrăzneşte să creadă că are dreptul la o viaţă mai bună. A sperat şi în România, de fiecare dată când erau alegeri, Gheorghe cobora peste dealuri şi prin pădure câţiva kilometri, doar ca să voteze. În 2012 şi-n 2014, televiziunile şi ziarele anunţau că Bădila, prin Gheorghe, a bătut recordul pe ţară: avea procentajul maxim de prezenţă la vot.

Nimeni n-a urcat până la poarta lui, să-i lase vreo găleată brenduită politic sau vreo pungă cu zahăr, dar Gheorghe le-a auzit promisiunile de la televizor. Singur cuc, într-un sat în care, deşi e la doar 9 kilometri de Curtea de Argeş, nu s-au învrednicit să aducă electrificarea nici comuniştii, dar nici cei ajunşi la putere după 1989.

Gheorghe e de-o seamă cu bradul care din 1974 creşte în colţul curţii lui. A sperat şi a votat, dar fără să se amăgească. Şi-a cumpărat singur un generator electric, iar mai apoi şi-a montat un panou solar şi o antenă parabolică. După ce s-au deschis graniţele şi-a început exodul românilor în străinătate, Gheorghe a plecat şi el în Spania.

Culegea mere şi primea 40 de euro pe zi. O avere faţă de cât câştiga în România unde, cu un cal, o căruţă şi o motocositoare, muncea cu ziua prin satele din jur. Dar după câteva luni, pe Gheorghe l-a lovit aşa, ca o boală, dorul de acasă şi s-a întors. S-a lipit din nou de Bădila, precum o inimă scoasă şi pusă la loc după o operaţie de bypass.

El era singura suflare a satului. Prin 2007, când se vorbea despre o nouă reorganizare teritorială şi despre împărţirea ţării în regiuni, Gheorghe s-a speriat. „Dacă-or vrea să mă mute de aici, din satul meu, n-au şanse. Eu nu mă dau bătut cu una, cu două”, le declara el atunci jurnaliştilor de la Adevărul.

„I s-a luat de viaţa asta”

A plecat singur, acum doi ani. Ceva l-a învins. „I s-a luat de viaţa asta”, spune cumnata lui. „A văzut că munceşte, că investeşte şi că nu se alege cu nimic”. În acte, Gheorghe Toader e încă locuitor al satului Bădila, pentru că aici are domiciliul în buletin. La fel ca mulţi dintre românii care, deşi plecaţi, sunt socotiţi în statistici tot „populaţie statornică”.

Şi noi suntem astfel precum vinul înmulţit la nunta din Cana Galileii: la fiecare oră 6 români părăsesc ţara, dar aici rămânem de-a pururi 22 de milioane. La socoteala asta e pus şi Gheorghe care munceşte într-un abator din Anglia, dar trăieşte încă în Bădila, conform registrelor de la primăria comunei Valea Iaşului.

„A plecat pentru că el făcea de toate: lucra cu ziua, lucra cu drujba, cu un cal, făcea diverse munci agricole”, explică primarul. Ca şi cum munca e un soi de paşaport pe care e păcat să-l laşi cu foile goale.

„La Bădila vreau să-i aduc pe turci”

În Anglia, seara, după o zi de muncă, Gheorghe apasă pe un întrerupător şi are lumină. S-ar fi putut şi la Bădila, din gospodăria lui şi până la linia de înaltă tensiune sunt numai 500 de metri.

„Nu este foarte greu”, recunoaşte Nicolae Barbu, primarul comunei Valea Iaşului. „Oamenii s-ar întoarce acasă, dacă ar fi drumuri bune şi curent”, mărturisea Gheorghe Toader în 2007, reporterilor de la „Evenimentul Zilei”. Dar azi, primarul comunei nu-i mai aşteaptă pe cei plecaţi din sat. Are planuri mai mari, speră să vină investitorii turci care au promis că fac la Bădila un sat turistic.