Rectorul USM, Igor Șarov, la 31 de ani de la proclamarea INDEPENDENȚEI: „Așteptările au fost mari, nu ne puteam imagina că alegerile pot fi trucate, că oamenii în care credeam ne pot trăda, iar marea majoritate a populației va rămâne ignorantă”

Pe 27 august 1991, când R. Moldova își proclama independența, tinerii de atunci aveau „așteptări mari” vizavi de statul nou creat. La 31 de ani distanță, își spun că erau „naivi”, întrucât „nu ne puteam imagina că alegerile pot fi trucate, că oamenii în care credeam ne pot trăda, iar marea majoritate a populației va rămâne ignorantă, transformându-se în masă de manevră pentru tot felul de oportuniști”.

„Realitatea este cea care este - dependența de gazele rusești, 12% din teritoriu aflat sub o autoritate autoproclamată, susținută de trupe de intervenție, sărăcie, corupție. Un scenariu regizat, care a debutat cu punerea în scenă a unui conflict sângeros pe Nistru. Motivele și scopul provocării acestuia au fost de la bun început cunoscute: destabilizarea situației și împiedicarea apropierii Republicii Moldova de România”, explică doctorul în istorie Igor Șarov, rectorul Universității de Stat din Moldova (USM).

Într-un interviu acordat în exclusivitate Ziarului NAȚIONAL, Igor Șarov dezvăluie motivul pentru care sovieticii insistau pe faptul că moldovenii ar fi diferiți de români: „RSSM a fost singura republică în care majoritatea populației era legată etnic, lingvistic și cultural de un stat național de dincolo de graniță, România. Acest adevăr incrimina Guvernul sovietic în acapararea unor teritorii care nu i-au aparținut. În consecință, adevărul trebuia îngropat definitiv, iar în locul lui - inventată o nouă teorie”.

De ce anul 1994 a reprezentat „un regres” și „o trădare” pentru interesele naționale, în opinia rectorului USM, aflați din interviul de mai jos.

Dle rector Igor Șarov, R. Moldova se „năștea” acum 31 de ani, iar Dvs. trăiați evenimentul din postura de proaspăt absolvent la Istorie. Ce vă amintiți din acele zile, cum își clădea fundamentul proaspăta entitate numită R. Moldova?

Profesional vorbind, am trăit într-o viață evenimente cât pentru câteva generații. Am fost martorii căderii unui regim totalitar care părea să se fi instalat pentru vecie, am văzut cum se destramă cel mai mare lagăr de concentrare al popoarelor existent vreodată - URSS, am trăit nașterea unor noi state, printre care și tânărul stat Republica Moldova, astăzi asistăm la demontarea mitului privind aspirațiile pacifiste ale moștenitoarei URSS, Federația Rusă.

Ca într-un spectacol al absurdului, ați observat probabil că, la toate posturile de propagandă, invazia în Ucraina era camuflată sub întrebarea retorică a unui celebru cântec: Își doresc, oare, rușii război?

Revenind la întrebarea dvs., perceperea, acum 31 de ani, a fost una emoțională, astăzi însă - cu experiența mea de cercetare, dar și de viață în spate - văd lucrurile mult mai nuanțat și mai critic.

Începuturile anilor 90 a marcat primăvara noastră pragheză, cu o generație de studenți fantastică ce, alături de scriitori, poeți și profesori, a dat naștere unei mișcări nemaivăzute până atunci și care a generat schimbările majore ce au urmat.

Cum își imagina viitorul Republicii Moldova un tânăr istoric la începutul anilor ’90 ai secolului trecut? Cât de departe sau aproape sunt așteptările de atunci față de realitățile de astăzi?

Fiecare generație își are propria proiecție asupra viitorului, care depinde foarte mult de mediul în care aceasta s-a format. Nu poți să-ți imaginezi ceva fără a avea niște modele reale sau fictive. La fel cum e foarte greu – și aici vorbesc din perspectiva tinerilor – de a înțelege resorturile unei situații complexe, cum a fost cea sovietică, fără mijlocirea unei oglinzi care să-ți permită să „ieși” din cotidian și să privești situația „din afară”.

Pentru noi, aceasta oglindă a fost „Ferma animalelor” de Orwell, pe care o descoperisem atunci. O radiografie dură, care avea efectul unui duș rece. Dar, pentru a merge mai departe, aveam nevoie de surse de informare asupra propriei istorii. Ne doream o lume liberă, fără a înțelege exact ce presupunea acest lucru, ori fără rădăcini cum ne puteam imagina viitorul? Și aici au intervenit câțiva factori decisivi: operele istoricilor români N. Iorga, Al. Xenopol, PP. Panaitescu, Ion Nistor, care ajungeau pentru prima dată peste Prut, dar și cenaclurile literar-artistice „Al. Mateevici”, „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, unde s-a vorbit pentru prima dată despre rădăcinile noastre latine, românitate, limba română, istoria noastră comună.

Am luat, ulterior, drumul doctoratelor în România și în Europa pentru a afla, de fapt, răspunsul la întrebarea firească: cine suntem? Astfel, ne-am cunoscut istoria adevărată mult mai târziu, iar pentru limbă și alfabet am ieșit în stradă.

Paradoxal, când am crezut că ne-am găsit identitatea, am ajuns să ne ferim a o declara. Abia atunci am conștientizat cât avem de recuperat din credință, din cultură, din comportament, din gândirea liberă care să ne facă liberi cu adevărat.

Așteptările au fost mari, eram maximaliști, iar în sinceritatea noastră eram foarte naivi: nu ne puteam imagina că alegerile pot fi trucate, că oamenii în care credeam ne pot trăda, iar marea majoritate a populației va rămâne pur și simplu ignorantă, transformându-se în masă de manevră pentru tot felul de oportuniști.

Totuși, ceea ce s-a întâmplat în 1989, pe 27 august, a însemnat un pas uriaș făcut de R. Moldova pe calea independenței și a suveranității. Era un gest de mare curaj în contextul în care Uniunea Sovietică încă nu se destrămase, dar nici nu mai era în stare să dea riposta și să împiedice ieșirea din lagărul sovietic a popoarelor care își luaseră soarta în mâini.

Dar putea – așa cum s-a văzut mai târziu – să destabilizeze situația oriunde în vecinătatea imediată și să încerce impunerea propriilor reguli de joc. Războiul din Transnistria din 1992 și planul Kozak de federalizare a R. Moldova sunt cele mai elocvente dovezi.

CITIȚI și SONDAJ // Cum își imaginau R. Moldova peste 27 de ani deputații din primul Parlament care au semnat Declarația de Independență: „Numai nu visul urât care este R. Moldova azi”

Judecând după traseul pe care a mers, Republica Moldova a rămas „repetentă” la aproape toate „disciplinele”. Unde credeți că s-a greșit, dacă mai orbecăim și astăzi prin subsolul istoriei – nu am mai stabilit oficial ce limbă vorbim, cărui neam îi aparținem și ne ținem de o statalitate „priponită” de transnistrii şi găgăuzii, „stropite” cu gaze ruseşti şi activate exact în momente când mai facem pași timizi spre „noi”?

Să ne înțelegem foarte clar: dezideratul că orbecăim prin subsolurile istoriei, că nu am ști ce limbă vorbim este unul fals. Din punct de vedere științific, lucrurile au fost clare dintotdeauna.

Pe timpul URSS, Academia de Științe de la Moscova, forul științific unional suprem, nu punea la îndoială caracterul latin al limbii noastre, precum și originea etnică comună cu frații de peste Prut.

Totuși, oficial, în Constituția R. Moldova, articolul 13…

Din punct de vedere politic, da, aveți dreptate. În timpul sovietic, istoria trebuia să justifice acțiunile politicului și să legitimiteze puterea.

RSSM a fost singura republică în care majoritatea populației era legată etnic, lingvistic și cultural de un stat național de dincolo de graniță, România. Acest adevăr incrimina Guvernul sovietic în acapararea unor teritorii care nu i-au aparținut. În consecință, adevărul trebuia îngropat definitiv, iar în locul lui - inventată o nouă teorie.

Acesta este motivul pentru care „moldovenii au fost multă vreme ținta unor proiecte intense de construire a națiunii, destinate fie să-i convingă de faptul că sunt o națiune separată de români, fie, sub control românesc, de faptul că aşa-zisa naţiune separată e doar o ficțiune a propagandei rusești”, menționează istoricul american Charles King.

Unul dintre scopurile principale ale autorităților de la Chişinău în perioada sovietică a fost camuflarea identității etnice a locuitorilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. A fost intens vehiculată teza, prezentă și azi în lucrările unor istorici, privind mitul „drepturilor primare ale slavilor” asupra Basarabiei, care este unul dintre cele mai persistente şi durabile în istoriografie.

Poate tinerii din ziua de astăzi nu cunosc faptul că o cercetare istorică era „compromisă”, dacă în ea apăreau termenii român, românesc și toate derivatele și, drept urmare, nu erau publicate. Și atunci, și acum obtuzitatea unor istorici nu se explică decât prin oportunism. Susțin libertatea de exprimare și dreptul la viața al oricărei teze, cu o singură condiție - să fie argumentată științific. Abia atunci avem un dialog benefic, iar diversitatea de opinii servește unui scop științific: aflarea adevărului, care nu poate fi de o culoare politică sau alta.

În ceea ce privește viața noastră, a tânărului stat de 31 de ani, realitatea este cea care este - dependența de gazele rusești, 12% din teritoriu aflat sub o autoritate autoproclamată, susținută de trupe de intervenție, sărăcie, corupție. Un scenariu regizat, care a debutat cu punerea în scenă a unui conflict sângeros pe Nistru. Motivele și scopul provocării acestuia au fost de la bun început cunoscute: destabilizarea situației și împiedicarea apropierii Republicii Moldova de România.

Proiectul Unirii celor două state românești trebuia compromis definitiv prin inventarea și provocarea unui conflict interetnic. Doar că etnicii ne-români erau comasați masiv din afară, înarmați până în dinți, în timp ce cei din interior conviețuiseră bine-merci în pace și liniște. A urmat lașitatea unor politicieni de la Chișinău care s-au lăsat corupți și au dus în tot acești ani o politică antinațională.

CITIȚI și DEZVĂLUIRE // De ce lipsește semnătura lui Petru Lucinschi de pe Declarația de independență

De ce credeți că nu am reușit de-a lungul anilor să alegem o clasă politică curată și cu un simț profund al patriotismului?

Bună întrebare. Democrația înseamnă puterea poporului, de votul fiecăruia dintre noi depind multe dintre lucruri. Dar dacă, din sărăcie și ignoranță, ne complăcem și ne vindem dreptul oricui, ajungem să pătimim cu toții.

Mai e și fariseismul unor politicieni care una promit în campaniile electorale și altă fac atunci când ajung la cârmă.

Mai mulți semnatari ai Declarației de Independență au declarat public că acest act a fost conceput ca un prim pas spre Unirea R. Moldova cu România, „având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”. Care ar fi explicația că românii de pe ambele maluri ale Prutului continuă să fie separați și astăzi?

Asta a fost și percepția mea atunci și acum. Aduceți-vă aminte de somitățile pe care le-am avut în primul Parlament, condus de istoricul Alexandru Moșanu, pentru a înțelege că elaborarea acelui act fundamental a fost opera unor oameni cu o pregătire temeinică în domeniile lor de competență. Dar, mai important decât toate, acești oameni au pus interesul național mai presus de interesele de partid. Marea majoritate a acestora au fost adevărații patrioți, oameni cu viziune, gata să urce pe baricade pentru o idee.

Ce s-a întâmplat ulterior? Instrumentalizarea politică a „chestiunii naționale” a divizat populația, iar „soluției românești” i s-a căutat imediat o alternativă prin resuscitarea, în timpul campaniei electorale din 1994, a proiectului „statalității moldovenești”. Spre deosebire de „moldovenismul” practicat în perioada sovietică, „noul moldovenism” se definea prin opoziţie la proiectul panromânesc.

Inaugurarea doctrinei s-a produs la congresul „Casa Noastră – Republica Moldova” din 5 februarie 1994, unde președintele Mircea Snegur, care până atunci avusese grijă să se distanțeze de manifestările radicale ale discursului „moldovenist”, reactivate, mai ales, pe parcursul anului 1993, a ţinut un discurs în care „denunța mesajul panromânesc ca pe o «trădare» şi îi acuza pe scriitorii şi istoricii moldoveni că se îndoiesc de «legitimitatea şi fundamentele istorice ale dreptului de a fi un stat, de a ne numi poporul moldovean»”.

Ideile expuse nu s-au limitat la postularea existenţei unei naţiuni moldovene ca bază a noului stat, ceea ce ar fi trimis la un proiect de construire a „naţiunii civice”, ci reluau teza sovietică a „limbii moldoveneşti” separate. Discursul se referea şi la problema presupusei „continuităţi istorice a naţiunii moldoveneşti”.

Totuşi, spre deosebire de perioada anterioară, în care momentul de „naştere a naţiunii moldoveneşti socialiste” era legat de formarea RASSM în 1924, Snegur a optat pentru interpretarea scurtei perioade de „independenţă” din 1917-18 drept antecedent direct al statului post-sovietic.

Dincolo de retorică şi manipularea referinţelor istorice, congresul din februarie 1994 a constituit începutul unei ideologii oficiale a statului moldovean, perpetuată de viitoarele guvernări şi radicalizată în perioada 2001-2009.

Adică, în anul 1994 făceam, de fapt, un pas în urmă?

Un regres care aducea a trădare, pentru că alegerile din 1994 au consfinţit ascensiunea unor grupări ultraconservatoare, adepte ale „restauraţiei” totale a vechiului regim, fie şi într-o formă atenuată şi cosmetizată - Partidul Socialist şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo”. Între timp, au fost rând pe rând anihilate toate cuceririle la care ținea foarte mult generația noastră: s-a renunţat la imnul „Deşteaptă-te, române”, s-a revenit la sintagma „limba moldovenească” în noua Constituție adoptată în iulie 1994.

Totuşi, nu se poate vorbi despre o revizuire radicală a rezultatelor mişcării de emancipare de la sfârşitul anilor ’80. Mai curând, s-a încercat elaborarea unui nucleu al „mitologiei naţionale moldoveneşti”, care ar fi contribuit la consolidarea unei „statalităţi” separate, disociate în mod radical de proiectul naţional românesc.

„Pledoaria insistentă a elitei politice «agrar-internaţionaliste» pentru o ideologie oficială, «de stat», care să asigure unitatea naţională, în afară de faptul că trădează nişte reflexe autoritariste, este o oglindire a temerilor pentru viitorul statului moldovean, confruntat cu un deficit de legitimitate... Oferta ideologică a acestor elite se sprijină pe ideea privind existenţa unei «etnicităţi moldovene nealterate» între Prut şi Nistru, adevărata moştenitoare şi continuatoare a generaţiilor lui Ştefan cel Mare”.

CITIȚI și DETALII // Cum a fost distrusă Declarația de Independență

Domnule rector, cum le-ar explica un profesor de istorie conaționalilor săi că moldovenii sunt români, că limba moldovenească este un grai al limbii române?

De 30 de ani explic acest lucru și nu voi înceta să-l explic oricui vrea să înțeleagă și să conștientizeze faptul că am fost și rămânem parte a poporului român, că rădăcinile noastre vin din latinitate, că limba noastră este limba română. Nu maternă, nu de stat, dar română.

M-am referit la acest subiect în repetate rânduri atât în studiile științifice publicate pe parcursul anilor, cât și în cadrul diferitor emisiuni televizate, interviuri etc. Consider o obligație morală a istoricilor profesioniști să contribuie la diseminarea informației publicate în monografii, articole științifice pe înțelesul tuturor, folosind toate posibilitățile pe care le oferă secolul XXI.

„Moldovenismul” post-sovietic poate fi interpretat ca o tentativă de sinteză a viziunilor din perioada sovietică şi a unei noi variante de „naţionalism moldovenesc”. Problema acestui discurs este gradul său de plauzibilitate mult mai discutabil, în comparaţie cu „adversarul” său simbolic românesc, mai ales în cazul „etnicizării” extreme practicate, spre exemplu, de V. Stati sau V. Stepaniuc.

În general, încercarea regimului PCRM după 2001 de a transforma proiectul „moldovenist” în fundamentul unei ideologii de stat a eşuat, în pofida unor eforturi susţinute, mai ales în sfera educaţională.

În luna iunie 2022, R. Moldova a obținut, în aceeași zi cu Ucraina atacată militar de către Federația Rusă, statutul de țară-candidată pentru aderare la UE. Ce înseamnă acest lucru pentru R. Moldova?

Am trăit emoții deosebite în această zi. Sigur că acordarea acestui statut trebuie să ne bucure, dar trebuie să înțelegem că avem de parcurs o cale complexă, cu asumarea unor responsabilități.

Democrația și libertatea au un preț. Avem de pregătit lecții pe diferite segmente la care suntem restanțieri. Astăzi ne bucurăm de o susținere enormă din partea partenerilor noștri de dezvoltare.

Experiența României în procesul de integrare europeană cu siguranță va fi un element foarte important în realizarea obiectivelor noastre, în egală măsură cum ajutorul pe care Statul Român n-a întârziat să ni-l acorde chiar și în condițiile în care România însăși se confrunta cu probleme vitale, dacă ar fi să le amintim doar pe cele mai recente: pandemia COVID-19, criza umanitară etc.

Dezvoltarea proiectelor bilaterale, colaborarea cu instituțiile de învățământ din România, deschiderea programelor Erasmus cu România sunt căi de a aduce românii din Republica Moldova mai aproape de Țară. Cred cu tărie în comunitatea academică pe care am dezvoltat-o în toți acești ani, în comunitatea culturală, generatoare de idei și proiecte comune și, nu în ultimul rând, în prieteniile pe care le-am legat și care dau măsura fiecăruia dintre noi.

Sunt sigur că vom reuși, dacă suntem dispuși să muncim și să ne asumăm responsabilități.

Domnule rector Igor Șarov, vă mulțumim pentru interviu!