Putin se teme, Orban se amuză?

Trustia, elegii politikoase

Putin începe să se teamă, are bănuieli că poporul rus nu-l mai iubește ca mai înainte, că betonul autorității prezidențiale se fisurează văzând cu ochii și nu există siguranța că mâine-poimâine rușii nu îl vor împacheta și nu îl vor trimite la tribunalul de la Haga... Ei s-au îmbulzit să-și pună semnătura pentru Boris Nadejdin, care a spus că spețoperația militară din Ucraina a fost o eroare fatală... El, Putin, care a ridicat Rusia din genunchi, să greșească? Mai degrabă Volga va curge îndărăt!

Acum cine garantează că el nu o pățește ca Lucașenko cu Tihanovskaia? Dacă sute de mii de oameni și-au pus deschis semnătura împotriva lui Putin, ce să aștepți de la ei când se vor pomeni în cabina de vot? Sigur, Nadejdin va fi oprit, CEC nu îl va înregistra, dar fisura nu ai cum s-o ascunzi, și-a făcut efectul, „Akela s-a poticnit”, „Putin se teme” vor spune rușii de la Lisabona la Bladibostok. Și Xi va zâmbi pe sub mustăți: cel mai musculos prezident de pe planetă se teme că va pierde niște alegeri. Sic transit gloria mundi...

Și motivul neînregistrării lui Nadejdin va ridica semne de întrebare... Cum să nu fie morți în listele de semnături, dacă rușii mor ca muștele pe frontul ucrainean, mai repede decât de alcoolism și de accidente rutiere? Și cum printre trei milioane de semnatari invizibili ai lui Putin nu a murit nimeni? Nici măcar unul singur?

Acum stau și mă gândesc la Victor Orban, premierul Ungariei: cât de curajos și principial s-a opus el începerii negocierilor UE cu Ucraina, apoi s-a luptat ca un leu, spre bucuria bunicuțelor putiniste, împotriva acordării de ajutor financiar Ucrainei și cât de simplu, cât de banal, dar totuși spectaculos a cedat: prima dată a ieșit de la summit să ia o gură de aer proaspăt, iar a doua oară a fost suficient să ia o cafea cu Georgia Meloni, omoloaga sa italiană. Mai nou, Orban se opune din răsputeri intrării Suediei în NATO. Tot mapamondul e curios: ce tactică va alege de data aceasta ca să se declare de acord?

Al vostru postprandialist, vuvuzel, Ion Buraga