Povești de dragoste // Cui nu trebuia să dau a doua şansă

foto simbol

Povești de dragoste // Cui nu trebuia să dau a doua şansă

Am ales să îmi scriu povestea şi să o fac publică din dorinţa de a ajuta şi alte femei să înveţe din greşelile mele. În urmă cu aproximativ opt ani am intrat într-o relaţie cu un băiat care la vremea respectivă îmi era coleg de serviciu. Nu eram îndrăgostită, însă după câteva experienţe neplăcute am ales să nu mă uit la fizic ci la ceea ce are omul de spus. La scurt timp a început să îmi placă omul cu care ieşeam, însă în scurt timp el a rămas fără job.

Am ales atunci să rămân cu el, să îl ajut cum pot să treacă peste acel moment. Ceea ce credeam că va fi de scurtă durata s-a întins pe durata unui an întreg în care el a stat acasă căutând fără succes un loc de muncă oferindu-i suport moral şi financiar. Aveam 23 ani, stăteam încă cu părinţii şi câştigăm destul de bine aşa că nu a fost un efort prea mare. Şi dacă nu îi eşti alături omului la care ţii când îi este greu, atunci când?

După un an a reuşit să îşi găsească ceva iar eu am ales să fac pasul major spre independenţă şi să îmi cumpăr o casă a mea. Cu ajutor din partea părinţilor şi un credit la banca de peste 20 ani am făcut-o! Am realizat ceea ce îmi doream de când eram adolescentă, să plec de acasă, pe picioarele mele şi să scap de problemele care îmi traumatizaseră copilăria.

Aşa că mutarea mea a însemnat pentru relaţia noastră mai mult timp petrecut împreună. Revenind la el, nu ne-am mutat de la început împreună, însă i-am oferit cheia aşa că îl găseam acasă când mă întorceam de la birou. După puţin timp a vrut să îşi ia maşină însă nu avea altă posibilitate decât credit şi nici acela suficient. Aşa că fără a poveşti alor mei sau altcuiva, decât după ce faptul a fost consumat, am făcut şi eu un credit pentru a-l ajuta să-şi împlinească dorinţa.

După trei ani de relaţie, în contextul în care angajatorul meu era în proces de restructurare şi aşteptam de la o zi la alta să primesc un plic, căutam job în fiecare zi, a venit surpriza. Iubitul meu care tocmai începuse o mică afacere şi visa marea cu sarea se hotărăşte să ne despărţim pentru că nu îl înţelegeam.

Motivul real, mă înşelase. Cum începuse afacerea ce urma să îi aducă venituri substanţiale în viziunea lui, nu mai avea nevoie de mine. Şi uite aşa, la bine şi la rău a fost de fapt, la răul lui nu şi al meu, la binele meu nu şi al lui. Plină de durere şi furie i-am strâns tot ce avea la mine şi i le-am returnat.

Am plâns, am suferit dar lucrurile s-au aşezat pentru mine. Mi-am schimbat job-ul, am intrat în contact cu oameni care mă apreciau pentru ceea ce sunt şi am mers mai departe. O umbră după ce slăbisem foarte mult, dar am mers mai departe.

După trei luni am primit un mesaj „Ce faci? E ziua mea nu vrei să ieşim să mâncăm ceva?”. Şi ce am făcut? Am refuzat dar nu până la capăt.

Aşa că am ieşit la insistenţa lui şi după discuţii protocolare ba chiar şi acuze am început să ne vedem. Azi la un suc, mâine la cină şi uite aşa m-am trezit că eram iar împreună. Mi-am zis că a greşit şi că dacă îi pare rău merită să îi mai dau o şansă. Ai mei îmi spuneau să îl iert. Îl iubeam. L-am primit înapoi spunându-mi în primul rând mie că dacă aleg să fac asta să nu îi reproşez şi să nu îi aduc aminte ce a făcut. Şi aşa am făcut.

A fost greu însă treptat mi-a recâştigat încrederea şi m-a făcut să văd că nu am regretat că i-am mai acordat o şansă. Afacerile nu i-au mers prea bine spre deloc şi a ales să se retragă, însă nu fără a risipi ceea ce investise.
Timpul a trecut şi s-a mutat la mine. Relaţia noastră mergea bine, mergea într-o direcţie. O direcţie în care ştiam la ce biserică ne cununăm şi el se uita din când în când la localuri, fără să fi stabilit o dată. Iar pentru planurile noastre de viitor ne trebuia o casă mai mare, una în care să ne facem o familie a noastră.

Doi ani am căutat până când am găsit exact ce ne doream, unde ne doream şi cum visam să fie. Soluţia era un alt credit pe care eu puteam să îl iau, el neputând obţine suma necesară. Aşa că am mai făcut un credit pentru casă iar el unul pentru renovare. Când te bagi la aşa ceva te gândeşti bine înainte, ce vrei să faci, încotro te îndrepţi, care vor fi restricţiile în următorii ani.

Noi ne îndreptăm spre o familie. Am început să renovăm iar pentru a ne permite am făcut cu mâna noastră tot ce am putut. Demolat, zugrăvit, montat mobilă, şmotru, tot ce s-a putut. După muncă grea de aproximativ jumătate de an, ne-am mutat. Între timp calculele noastre nu mai păreau aşa restrictive după ce el fusese promovat. Viitorul părea să ne zâmbească discret. Şi a zâmbit şi el văzându-se independent şi potent financiar. La doar o luna după ce ne-am mutat în casă nouă cu program de lucru haotic, încă obosită după efortul depus am cerut şi eu ceva: timp să ne bucurăm de ce am realizat, timp pentru noi doi, fără să ne gândim la alţii. Ce am primit?

A plecat de acasă în noaptea aceea. Au urmat luni în care s-a purta urât, m-a ignorat şi s-a jucat cu mintea mea spunând că eu sunt de vină pentru situaţia dintre noi, că el nu este ceea ce îmi doream. Şi iar am suferit, m-am consumat şi am slăbit peste 10 kg. Am încercat să îi explic ce vreau, naivă de mine, dar el ştia foarte bine.

Numai că filmul se repeta: financiar se simţea iar independent şi nu mai avea nevoie de mine. Era liber să facă ce vrea cu cine şi când vrea… timp în care stătea în casa mea, din care nu voia să plece. Până într-o zi. Într-o zi în care mi-am dat seama că nu mai pot accepta să fiu călcată în picioare în casa mea. Atunci am luat decizia de a-l evacua şi am schimbat yala. Eu. Cu mâinile mele şi cele 40 de kg pe care le mai aveam, am schimbat yala şi i-am împachetat tot ce avea. El plecase la munte cu iubita lui, lucru pe care mi l-a confirmat când s-a văzut încolţit.

Prima noapte singură în casa mea a fost prima pe care am dormit-o până dimineaţă după mult timp. M-am odihnit. Trebuia să mă odihnesc pentru că urma ce era mai greu pentru mine: durerea, agonia, suferinţa. Fără să vrea să plece fizic, emoţional plecase demult. De ce nu mi-am dat seama mai devreme? Pentru că îl credeam când mă mințea, că se juca cu mintea mea făcându-mă vinovată şi simulând durerea pe care o avea pentru că eu îl resping.

M-am simţit vinovată că i-am făcut rău dându-l afară din casă. Avea unde să se ducă, dar în sinea mea era ceva ce nu credeam că voi face vreodată pentru că mi se părea crud. Mi-a fost milă de el când m-am gândit că va trebui să plătească chirie, utilităţi, mâncare din ceea ce câştiga pentru că nu o făcuse cât timp am fost împreună. Ştiam că îi va fi greu şi am ales să îl ajut în continuare. Eu l-am ajutat, însă el a văzut-o că pe o obligaţie. Mi-a cerut dreptul lui la casa mea în care a muncit.

De fapt mi-a cerut dreptul la casa pe care o considera a lui şi pe care dacă o vreau să îi dau banii investiţi. Da, asta după ce l-am întreţinut, a stat în casa mea, a mâncat din banii mei, s-a îmbrăcat din banii mei, a trăit șapte ani. I-am dat. I-am dat din milă şi pentru că nu voiam să îi fac rău. I-am dat din dorinţa de a face lucrurile bine până când am înţeles că nu mai e responsabilitatea mea. Am spus stop. Nu este ceea ce se aştepta dar am spus stop. Până aici.
Eu sunt mai importantă! Eu merit mai mult decât atât.

Sursa: povesteata.eu