Politician, participant la războiul de pe Nistru: „Praful de pușcă, sudoarea și sângele produc un buchet de arome de care nu mai scapi niciodată în viață”

Nu sunt sigur că vă interesează cum miroase o tranșee de război, pe timp de vară, dar ar fi greșit să vă povestesc istoria asta fără acest detaliu. Praful de pușcă, sudoarea și sângele produc un buchet de arome de care nu mai scapi niciodată în viață.

„Discoteca”, așa se numea în limbajul nostru versiunea nocturnă a războiului de pe Nistru, s-a terminat în zorii zilei. Am trimis doi răniți în spitalul de campanie de la Coșnița. Am făcut o scurtă ședință cu comandații de plutoane. După care am căzut în blindaj pe o grămadă de paie.

Înainte să adorm, am citit o pagină din Bacovia. În treacăt fie spus, nici până acum nu înțeleg de ce, la tabloul sinistru al acelui război, eu îl mai adăugam și pe Bacovia. Poate din cauza ca era arșiță, poate din alt motiv. Am adormit în câteva clipe adânc cu „… frig… cerul ca de plumb… un bordei, … un maidan… un porc în spate cu un corb… , și o femeie din bordei… pentru 50 de bani… vrea iubire…”.

M-am trezit de la agitație mare. Toți alergau prin tranșee. Strigau ceva nedeslușit. Iar pe flancul drept, cineva trăgea rafală după rafală. Deși focurile de armă erau un lucru obișnuit și pe „fundalul lor sonor” dormeai liniștit, acum se întâmplase ceva…

În scurt timp, aflu că santinelele pe care le lăsasem personal pe flancul drept, doi prieteni și cumetri, zăceau, într-un șanț la vreo două sute de metri în fața pozițiilor noastre. Cum s-au pomenit ei acolo voi afla puțin mai târziu, acum, cât îmi iau arma și muniția, un camarad îmi spune rapid și dezlânat că Feghea Prițăl, un om scund și mic de statură, încearcă, sub o ploaie de gloanțe asupra lor, să-l târâie prin șanțul acela pe cumătru-s-o Colea, un rotofei de vreo sută și zece kilograme, grav rănit. Alerg la capătul tranșeei. Smulg binoclul din mâna unui ofițer și îl îndrept spre ei. Colea zace într-un amestec de țărnă cu sânge, iar Fedea, cu fața murdară de glod, tremura într-o panică animalică. Este clar că ei nu au cum să se retragă de unii singuri. În primul rând, trebuie acoperiți cu foc ca să putem trimite pe cineva în ajutor, or, din poziția în care ne aflam, este imposibil să facem asta. Mai la dreapta, la vreo sută de metri, este un mal de pământ împins de buldozer pentru protecția blindatelor, acum, acolo e liber.

Îl chem pe Ion Țiganu la mine cu o mitralieră de uz general PK și pe Mircea, medic stomatolog pe post de sanitar, în compania noastră de carabinieri. Le spun ambilor să se pregătească că, la comandă, alergăm la malul din preajmă pentru a ocupa o poziție de tragere bună, de acolo, îi acoperim cu foc ca alți doi camarazi să meargă să-l târâie pe rănit până la noi. Chiar înainte ca să alergăm spre poziția aleasă îl văd pe Mircea un pic panicat și strig la el să se calmeze.

Din câteva sărituri și sprinturi în zigzag ajungem teferi pe poziție. Mircea e și mai panicat. Țiganu își așază mitraliera pe afet și începe să tragă asupra țintei, localizată cu ușurință de el, la vreo trei sute de metri în fața noastră. Ocup poziție de tragere. Până Ion reîncarcă mitraliera, eu împușc un încărcător întreg. Trag cu rafale lungi. Vad că cei doi camarazi au ajuns deja la rânit și îl târâie încet spre noi. Cu Țiganu ne înțelegem din priviri și ne rânduim așa ca să nu încetăm nici pentru o clipă focul. Inamicul răspunde cu focuri răzlețe de mitralieră. Împușcă, însă, din când în când, și dintr-o armă cu lunetă. Mircea, de cum a ajuns pe poziția asta, a căzut chircit la pământ. Se ține de burtă și varsă. Cât încarc arma îl înjur de mamă și strig la el să aibă grijă că, în câteva minute, va trebui să-l îngrijească pe Colea. Simt că mă enervez. Devin nerăbdător. Am impresia că durează o veșnicie și nu înțeleg de ce camarazii mei nu mai ajung la noi cu rănitul. Un glonț îl lovește pe Tiganu în picior. Acesta nu se oprește de împușcat, doar răcnește mai tare. Aici, fac o mică abatere să vă spun că Ion este un zdrahon de vreo doi metri înălțime, smolit și cu mustață neagră. Luptăm împreună de câteva luni, timp în care aproape că nu l-am auzit vorbind. Doar când împușcă, înjură tare și foarte pipărat. Eu îl asemăn cu mitraliera lui: împreună fac gălăgie și tot împreună tac. Când termină de împușcat, Țiganu se așază, pune mitralieră fumegândă alături și fumează și el. Din clipa aia nu mai scoți un cuvânt din el. Acum, Țiganu înjură și de durere.

Deasupra noastră stă un vacarm infernal: arșiță, zgomot răsunător, miros de fum, de sudoare și de sânge. Au ajuns cu rănitul. Colea are o tăietură adâncă de-a curmezișul șalelor. Fedea Prițăl e ud și murdar de sânge din cap până în picioare. Mircea nu se mai ridică să preia pacientul. Icnește în convulsii de vomă. Eu și Țiganu înjurăm și tragem pe rând în continuare. Am impresia că a trecut foarte mult timp și nu înțeleg de unde am atâtea cartușe. Inamicii noștri nu mai răspund cu foc. Ai noștri aleargă din tranșee spre noi și strigă să ne oprim. Eu nu înțeleg nimic și, în această clipă, pe un drum de țară dinspre Doroțcaia apare o mașină de teren. Eu descarc tot ce a mai rămas în ultimul încărcător în UAZ-ik și cad la pământ. Cineva se apropie de mine, mă scutură de umeri și strigă: Comandiriu, oprește! Eu îl înjur și îi strig să-mi dea cartușe că le-am terminat. El mă strânge în brațe și îmi zice: Oprește-te, Comandiriu, oprește-te! Ei sunt morți. Noi suntem cu toții vii! Oprește-te! Gata! Într-un ultim efort, mă ridic să văd mașina în care am tras. Unde-i? Băieții zic că s-a răsturnat dincolo de drum.

Îmi revin ca dintr-un vis de coșmar. Țiganu stă lângă mine cu cizma scoasă de pe piciorul rănit și fumează. Alături, fumegă mitraliera lui. Mircea varsă sânge. Între timp, au venit băieții de la OMON (poliție de destinație speciala, acum, n.a.) cu BTR-ul ( TAB, n.a.). Îl urcă pe Colea cu targa, deasupra pe blindaj. Pe Mircea, tot pe targă îl pun lângă el. Și, eliberând clăbuci negri de fum, plecă spre Coșnița. Țiganu nu a vrut să plece cu ei și a rămas să-și îngrijească rana la picior pe loc. Feghea Prițăl încă răcnește isterizat undeva în preajmă. Băieții toarnă apă peste el.

În drum spre tranșei, aflu că totul a durat vreo 15 minute. Îl întreb pe unul dintre comandații de pluton cum s-au pomenit cumetrii noștri acolo, pe câmp deschis. El îmi zice ceva foarte straniu, ceva de genul că au lăsat postul și s-au pornit la fete.

Ajung la blindaj. Camarazii au grijă să cad pe grămada de paie și deja într-o toropeală adâncă le bâigui o întrebare logică: De unde fete, aici? Și continuu deja prin somn, zâmbind: De ce n-o spus ce vor, că le dădeam eu una de la Bacovia, una, care vrea iubire, pentru 50 de bani…?

Am râs cu prietenii mult timp după război de faza asta. Dar istoria cu fetele era adevărată. Feghea Prițăl avea cu el la post un tranzistor la care ascultau, împreună cu cumătru, Radio Tiraspol. Acolo, au aflat că de partea cealaltă luptă un detașament de „brave amazoane”, lunetiste din țările baltice. Detașamentul avea și o denumire oarecum erotică pentru acele timpuri – „Ciornîe galgotki” (Colanți negri, n.a.). După cum ne-o povestit pe urmă Feghea, ei s-au înfierbântat povestindu-și unul altuia ce ar face dânșii cu colanții unei așa vrăjmașe dacă ar prinde-o. După care, au găsit cu binoclul locul de unde se trăgea de câteva zile asupra pozițiilor noastre din armă cu lunetă și de aici până la „mersul la fete” nu a mai rămas nici o clipă. Prețul a fost o stare de invaliditate pentru „cumătru Colea” și o stare de isterie pentru Feghea Prițel, stare care îl însoțește până azi.

Toți, până la urmă, ne-am ales cu câte ceva din istoria asta. Țiganu cu o rană la picior. Mircea cu un ulcer sever, pe care l-a făcut în zece minute atunci de a avut nevoie de intervenție chirurgicală complicată. Iar eu am rămas, pentru tot restul vieții, cu o amintire apăsătoare și remușcări grele că l-am luat cu mine pe Mircea, că am înjurat și am strigat la el, că am tras în mașina aia care… desigur, era militară, dar în care, dacă nu-mi pierdeam pentru o clipă cumpătul, nu aș mai fi împușcat.

Va urma.
Sergiu Mocanu, lidrul Mișcării Antimafie
2 martie, 2019