Pe contrasens // Viaţa trebuie să devină artă (teatru)?

Am ales acest subiect pentru discuţie, având ca pasă peroraţia lui Hamlet: „Teatrul e oglinda lumii”. Cele două persoane cărora le-am făcut invitaţia de a-şi expune punctul de vedere pe marginea acestei teme sunt alese din generaţii diferite, cu diferite statute şi experienţe în lumea teatrului. În ultimul timp, am văzut tot mai multe spectacole, pe scenele teatrelor din Chişinău, în care documentarul, biograficul, decupaje din decralaţiile/discursurile politicienilor, din mesajele mass-media se regăsesc în piese, în performance-uri, pe un principiu de copy-paste. Citită însă întrebarea ad litteram, indiscutabil că toate reprezentaţiile teatrale îşi trag seva din... viaţă, într-un fel sau altul, chiar și cele care oferă spectatorului o perspectivă de evadare din viaţa reală, în una a fantasmagoriilor şi a închipuirilor imposibile.

Larisa Turea, critic literar

A spus-o Seneca: „Lumea este o scenă, viaţa e un act; ai venit, ai văzut şi ai plecat”, şi mai apoi Shakespeare: „Viața este ca o scenă”. Or, arta e axa neclintită a lumii, esenţa primară. Ar fi minunat să devină operă de artă fiece viaţă, irepetabilă. De la Nicolae Iorga citire, viaţa e ca o cămeşuţă de prunc, scurtă şi plină de mizerii. Observând teatrul din culise, te pătrunde misterul scenei, ţi-ai dori să urmezi în cotidian preceptele-i: nu juca cu buricul la public, nu-ţi umbri partenerul… Spunea Leopoldina Bălănuţă: pe trei M nu se cade să te superi, ca să nu te piardă – pe Mamă, pe Masă şi pe Meserie…

Actorul poate fi tot ceea ce-şi doreşte, noi la fel. Important este să nu dăm greş, să valorificăm talanţii hărăziţi. Nu există ins să nu aibă talent, doar că nu şi-l poate afla. Societăţile materialiste, bântuite de fantomele trecutului, de invidie şi de rea-voinţă, fac prea puţin pentru developarea talentelor. Câţi ca Eugen Doga, Maria Cebotari, Vasile Vasilache sau Igor Vieru adastă prin sate uitate, fără speranţa de a fi descoperiţi? Cert e că distrubuţia asigură succesul reprezentaţiei: din leagăn până la mormânt, jucăm roluri, în funcţie de imaginaţia din dotare… Esenţial e să nu te pierzi în decor, dând greutate văzutelor, în devafoarea nevăzutelor. Să ţii pauza, să ai răbdare, să nu te pripeşti cu replica. Să-ţi preţuieşti colegii. Să eviţi ispita iluziilor, să iubeşti ce ai, trăind clipa: bătrân, chiar de ai merinde, nu mai ai drumuri… Fericit este cel ce-şi găseşte în bucurie rolul.

Căci mulţi cântă şi vor mai cânta ca Gheorghe Dinică: Măturător de praf de stele şi cusurgiu fără cusur / Îmi reproşez ca de la-nceput, că n-am luat totul de la la viaţă şi nu i-am dat cât aş fi vrut…

Ion Coșeru, actor

Viaţa şi teatrul sunt atât de asemănătoare la prima vedere, şi atât de diferite. Din moment ce încerci să le analizezi, te obligă să ai un comportament diferit şi să nu încerci să minţi, chiar şi în cazul teatrului care este o minciună. Oricum, teatrul nu acceptă falsitatea, fiindcă ea – viața, trebuie să fie adevărată şi convingătoare. Viaţa este un exemplu pentru teatru, iar teatrul, la rândul lui, pare să fie psihologia vieţii. Cred în asemenea afirmaţie şi cred că şi viaţa, şi teatrul sunt două elemente cu personalitate, care au regulile lor de joc, două elemente care nu se pot despărţi unul de altul, dar în același timp nici nu se prea suferă, și nici nu se pot evita sau ocoli. Iar ceea ce mi se pare frumos este că şi viaţa, şi teatrul au două calităţi comune – provocarea şi improvizaţia, calităţi care pun, de foarte multe ori, oamenii în dificultate.

Dacă pornim de la afirmaţia lui W. Shakespeare că viaţa e un teatru şi noi suntem actorii ei, atunci, viaţa trebuie să fie teatru. Dacă a spus-o Shakespeare, înseamnă că avea un motiv să o facă, nu cred că a spus-o ca să pară deştept. Dar eu vă invit să vă gândiţi la ce mă gândesc şi eu – ce este viaţa? Are ea nevoie să fie ceva? De ce ar trebui ca viaţa să fie ceva sau cineva? Ea este deja, şi asta mi se pare cel mai important. Însă ce este teatrul, dacă nu o mare minciună adevărată şi emoţionantă? Sau cum spunea unul dintre profesorii mei de la facultate, teatrul este o tribună, de la care poţi să te pronunți liber şi să spui lumii anumite idei, adevăruri, opinii. În viaţă, lucrurile nu sunt aşa de uşor de zis, există frica, există mulţimea, există reguli, există riscuri. Cu atât mai mult că viaţa bate teatrul, iar teatrul abia dacă reuşeşte, în cele mai bune cazuri, să pipăie epiderma vieţii. Uneori, se mai întâmplă ca teatrul să pălmuiască viaţa, dar nicidecum să o dezechilibreze. De aceea, nu e cazul să-ţi sucești mințile gândind la cum ar trebui să fie viaţa. Ea oricum va fi cumva, cu sau fără acordul nostru. Noi ar trebui să avem un singur scop în confruntarea cu viaţa, şi anume să o trăim. Atât. Poate fi singura şansă pentru a reuşi cumva. Fiindcă se ştie, cu viaţa nu-i de glumit şi nu-ţi poţi permite să o joci pe degete după cum ţi-ai dori, fiindcă, aşa sau altfel, ea îşi va impune personalitatea şi regulile. Ceea ce este valabil şi pentru teatru.

Fiecare individ îşi vede viaţa sub diferite aspecte. Cineva consideră că viaţa ar trebui să fie artă (teatru), altul business, altcineva închisoare, junglă şi aşa mai departe. Personal cred că puţini sunt aceia care s-ar încumeta să dea o explicaţie cât de cât plauzibilă ce este viaţa. Iar pe de altă parte, sunt convins sau aş vrea să cred că nu există oameni care să nu-şi fi pus, barem o dată, întrebarea: „Ce vreau eu de la viaţă?”.